Verdi - naşterea unui geniu muzical

Astăzi se împlinesc 120 de ani de la moartea compozitorului romantic italian Giuseppe Verdi (născut la 10 oct. 1813, Le Roncole di Busseto -Ducatul de Parma, Italia – decedat la 27 ianuarie 1901, Milano, Italia). Grandioasele opere ale lui Giuseppe Fortunino Francesco Verdi au impresionat şi fascinat generaţii după generaţii prin splendoarea muzicii, forţa teatrală şi capacitatea extraordinară a personajelor de a interpreta lumea şi complicata fiinţă umană.

Romanticismul muzical

De ce este un compozitor romantic? Secolul al XIX-lea a prezentat o nouă manieră de scris şi interpretat muzica. S-a numit Romanticism muzical, deoarece dorea să explice realitatea prin emoţii, sentimente şi intuiţie. La început, creaţiile lui Verdi au fost influenţate de Vincenzo Bellini şi Gaetano Donizetti, dar, mai târziu, îşi schimbă maniera de prezentare, iar repertoriul său muzical devine foarte amplu. Opera compusă ne prezintă acest geniu ce se impune prin creativitate, pasiune şi multă muncă. Dă forţă corurilor şi vocilor soliştilor pentru a evoca sentimentul de naţionalism al italienilor. Personajele create, pe lângă faptul că interpretau, simţeau şi exprimau emoţii, erau puternice, apărând dragostea, onoarea şi luptau împotriva urii, răului şi a trădării.

Amurgul lui Verdi

În timp ce pe străzile din Busseto sute de oameni şi prieteni îl acompaniau pe ultimul drum, Arturo Toscanini a ridicat braţele dirijând un cor de 820 de cântăreţi ce au interpretat corul sclavilor din Nabucco "Va pensiero, sull'ali dorate" (Zboară gând pe aripi aurii: Du-te, aşează-te pe versanţi, pe dealuri, unde miroase călduţ şi moale aura dulce a solului natal!).

Gândul a zburat, muzica a zburat, stările de linişte au zburat, iar Verdi a fost gândul, muzica, tăcerea, lupta şi durerea. Cele 300.000 de persoane, care au participat la procesiune, au intonat „Va pensiero".

Când s-a înbolnăvit (ianuarie 1901), se afla la Grand Hotel din Milano unde, în ziua de 27 ianuarie, a suferit un accident vascular cerebral, urmat de o paralizie pe partea dreaptă, apoi a urmat decesul. Iniţial a fost înmormântat cu o ceremonie privată în Cimiterio Monumentale din Milano, dar după o lună trupul său a fost transferat în cripta Casei Verdi.

Muzica lui Verdi reuşise să-i unească pe italienii care luptau pentru independenţa lor faţă de Austria. Soldaţii cântau „Va pensiero" înainte de a merge la război, femeile cântau când frica de moarte i-a invadat, iar copiii cântau în şcoli şi pe străzi. Acest cântec, care a deschis al treilea act al operei Nabucco, a fost una dintre moştenirile sale istorice, imnul neoficial al Italiei, cântecul revoluţionarilor.

Dar să vedem care este istoria acestei piese. Într-o zi geroasă, când a ajuns în apartamentul său, Verdi a aruncat fără respect manuscrisul pe masă; abia în toamnă când a deschis cartea a citit doar un rând: Va pensiero, sull ali dorate. Piesa a fost citită de trei ori, „aşa că dimineaţa am ştiut din adâncul inimii întregul libret Solera". Textul lui Solera a aprofundat suferinţele poporului evreu sub domnia tiranului Nabucodonosor. Italienii au citit printre rânduri că poporul evreu nu era altul decât poporul italian, iar Nabucodonosor un simbol al tiraniei imperiului austriac.

La mai toate operele sale a avut probleme cu cenzura, dar, din fericire, a fost tot timpul sub protecţia contesei Maffei şi a cercului literar pe care aceasta îl conducea la Milano.

Opera lui Verdi

Verdi va domina opera italiană, deşi majoritatea temelor dramatice tratate în operele sale erau inspirate din teatru: Shakespeare, Lord Byron, Victor Hugo, Friedrich Schiller şi Alexander Dumas. Printre cele ale operelor scrise, întâlnim cele mai populare titluri din repertoriul liric, precum cele ce alcătuiesc trilogia sa populară sau romantică: Rigoleto, Trubadurul, Traviata, iar apoi Ernani, Bal mascat, Aida, Otello, Falstaff şi Nabucco, care au reuşit să exprime dorinţa de libertate a poporului italian.

În 1860, Teatrul Imperial din San Petersburg îi face o ofertă de 60.000 de franci plus toate cheltuielile pentru opera ce urma să se numească Forţa Destinului. Premiera are loc doi ani mai târziu, la Sankt Petersburg, iar Verdi primeşte Ordinul Sfântului Stanislau.

Cine nu recunoaşte aria ducelui de Mantova din Rigoletto "La donna e mobile", sau celebrul toast din Traviata, poate cea mai faimoasă şi interpretată operă a sa. Nu putem uita Marşul Triumfal din Aida. În realizarea orchestrării acestui moment, el a inclus sunetul grandios al instrumentelor de alamă şi a folosit instrumentele tradiţionale, cât şi fanfara, care din acel moment a intrat în istoria artei instrumentelor sub numele de "trompetele Aidei".

Această frumoasă şi grandioasă operă (Aida, 1871) a fost comandată de regele Egiptului, pentru a sărbători deschiderea Canalului Suez, iar premiera a avut loc la Cairo. Verdi primeşte o sumă enormă pentru operă: 150.000 de franci. Trei ani mai târziu, Verdi a compus Requiem (22 mai 1874), pentru a comemora moartea romancierului italian Alessandro Manzoni.

Toate operele scrise de Verdi au fost magnifice, răsunătoare şi fiecare a avut particularităţile ei specifice. Nu trebuie să uităm premiera lui Falstaff de la Scala: totul se petrecea pe 9 februarie 1893, când în prima noapte, preţurile oficiale ale biletelor au fost de 30 de ori mai mari decât de obicei. Au participat mai toate familiile aristocrate, critici şi personalităţi de artă din întreaga Europă. Spectacolul a avut un succes imens, iar după nenumărate bisuri, aplauzele pentru Verdi şi distribuţie au durat o oră. A urmat o primire fastuoasă, când Verdi şi soţia sa au ajuns la Grand Hotel din Milano. În astfel de momente, Verdi afirma: „Nu sunt un compozitor învăţat, ci unul experimentat".

Nu toate teatrele de operă îşi pot permite să cânte Trubadurul sau Bal Mascat, deoarece ambele necesită patru voci magnifice simultan: soprană, mezzo-soprană, tenor şi bariton.

După cum arată statisticile, Verdi este cel mai interpretat compozitor de operă, iar Traviata este cea mai interpretată operă de pe planetă.

Viaţa lui Verdi

A avut două căsătorii; prima cu Margherita Barezzi (fiica lui Antonio Barezzi, cel care i-a plătit lecţiile de muzică la un nivel mai înalt), cu care a avut doi copii. Verdi a trebuit să suporte pierderea copiilor, cât şi a soţiei, care avea doar 26 de ani când a răpus-o encefalita. În 1846 lucrează la Macbeth, care a fost dedicată lui Barezzi, mulţumindu-i astfel că i-a fost tată, binefăcător şi prieten. A doua căsătorie o face cu soprana Giuseppina Strepponi în 29 august, în Franţa, după 17 ani de convieţuire şi cu care rămâne până la sfârşitul vieţii. Ca primă soprană la Scala di Milano, aceasta era în măsură să aleagă ce doreşte să interpreteze în acest teatru. Cei doi au colaborat împreună dând viaţă unor opere ce ulterior au devenit celebre.

În 1867, tatăl lui Verdi, Carlo, şi fostul său patron şi socru Antonio Barezzi au murit. Verdi şi Giuseppina au decis să o adopte ca fiică pe strănepoata lui Carlo, Filomena Maria Verdi, care avea atunci şapte ani. Aceasta se va căsători cu fiul prietenului şi avocatul lui Verdi, Angelo Carrara în 1878, iar familia lor a devenit în cele din urmă moştenitoarea domeniului compozitorului.

Actele de caritate

Verdi a fost un suflet generos, nu-i plăcea să se laude, dar pe cât a putut i-a ajutat pe cei cu care a avut contact. Când prietenul său libretistul Piave paralizează în urma unui accident vascular cerebral, Verdi întreţine familia acestuia pentru a putea trăi corespunzător. La moartea acestuia, Verdi se ocupă de înmormântare şi de întreţinerea fiicei şi a văduvei.

Când statul italian i-a acordat Ordinul Meritului de Cetăţean al Casei de Savoia, a acceptat pentru că primea o pensie onorifică regulată, pe care a donat-o pentru a plăti studiile a doi tineri din Busseto. A finanţat construcţia unui spital, preocupat fiind de sănătatea angajaţilor săi. Nu a uitat de muzicienii în vârstă ce trăiau în mizerie şi pentru care a construit o casa la Milano, care s-a numit Casa Verdi.

Cu tot succesul avut, Verdi nu s-a implicat în mişcările populare, preferând să se ocupe de pământul cumpărat în regiunea sa natală, cât şi de acte de caritate.

Verdi rămâne nemuritor prin operele sale, care se remarcă prin intensitate emoţională, melodii armonice şi caracterizări dramatice. Lumea pe care o reprezintă este profundă, emoţionantă, maiestoasă, tulburătoare, dureroasă, comică şi grotească. Toate acestea au fost posibile datorită caracterului său, a experienţelor bogate, cât mai ales a talentului înăscut. Va rămâne o figură emblematică a procesului de unificare a Italiei, lucru recunoscut şi de regele Victor Emmanuel al II-lea, care l-a numit senator pe viaţă.