Revoluţia din Ucraina şi protestele din România – o paralelă

De ziua naţională a României, 200 de mii de oameni au ieşit pe străzile Kievului pentru a protesta împotriva deciziei preşedintelui Ianukovici de a opri apropierea Ucrainei de UE şi au instalat corturi în Piaţa Independenţei. La Bucureşti, o mână de oameni înfriguraţi mai menţineau vie mişcarea împotriva exploatării Roşiei Montane în Piaţa Universităţii. La Pungeşti însă, mişcarea de rezistenţă, oamenii care se mutaseră în corturi pentru a-şi păzi zi şi noapte pământurile, a fost săltată şi dispersată cu forţa de poliţie.

Desigur situaţiile celor două ţări sunt foarte diferite: Ucraina nu este membră a UE, iar o mare parte a populaţiei îşi doreşte să fie şi crede că asta va elimina corupţia generalizată şi va face curăţenie în sistemul politic putred. România este o ţară membră a UE care infirmă mitul că Bruxelles-ul poate face/sau impune schimbarea dorită unei clase politice nereformabile, corupte şi preocupate doar de propriile interese, nu de cele ale populaţiei.

Cazul României arată clar că politicienii şi companiile străine pot face ce vor cu cetăţenii. Studiile de caz cele mai bune în acest sens sunt exploatarea de la Roşia Montană şi exploatarea gazelor de şist.

Este adevărat că Ucraina are alte clivaje decât România, cel mai important fiind cel între Estul, pro-Rusia, şi vestul care doreşte apropierea şi chiar integrarea în UE. În România în schimb clivajul principal actual este între cetăţeni, mai ales generaţia Facebook, tineri educaţi şi responsabili cărora nu le este indiferent ce aer vor respira, în ce mediu vor trăi, cum sunt trataţi de guvernanţi, şi întreaga clasă politică care nu-şi mai reprezintă decât propriile interese şi pe cele ale unor companii străine şi care se poartă ca un Stăpân cu drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor.

În ambele cazuri este însă vorba despre guvernanţi care nu-şi respectă cetăţenii, pe cei care-i guvernează vremelnic, în sensul că deşi aceştia au exprimat o dorinţă, ea este încălcată. Ianukovici a sacrificat parcursul european al ţării pentru a fi reales cu sprijinul Rusiei, pe care mizează. A primat supravieţuirea sa politică, nu interesele cetăţenilor. S-ar putea însă că această ignorare a voinţei oamenilor să-l coste pentru că în Piaţa Independenţei, inima democraţiei ucrainene, se ridică deja corturi care amintesc de Revoluţia Portocalie. Protestatarii se pregătesc pentru o luptă îndelungată în care nu au voie să piardă nici un metru de teren. Se ridică baricade şi nici nu se pune problema de frig.

Revoluţia Portocalie a început tot în timpul iernii, iar ucrainenii sunt mai obişnuiţi cu frigul decât românii. Chiar ministrul de externe polonez, unul dintre artizanii Parteneriatului Estic, care s-a solidarizat printr-o declaraţie cu protestatarii din Ucraina, sublinia capacitatea acestora de a face revoluţii iarna. Ucrainenii au protestat nu doar în Kiev, ci şi în alte oraşe, precum Lvov - 50.000 şi chiar în Doneţk, fieful lui Ianukovici unde au ieşit 250 de oameni.

Trebuie să observăm că protestatarii din Ucraina au ales o altă strategie. Ei nu au făcut mitinguri săptămânale ca în cazul protestatarilor împotriva exploatării de la Roşia Montană, ci au atacat direct instituţiile statului. S-au dus la sediul lui Ianukovici din Kiev, la primărie şi nu s-au lăsat intimidaţi de forţele de represiune trimise să-i oprească, nici de interdicţia de a protesta. Spre diferenţă de România, în Ucraina există şi un partid de opoziţie, cel al boxeur-ului Vitali Klitschko, care are credibilitate şi care şi-a mobilizat simpatizanţii pentru aceste proteste.

Ucraina nu este membră a UE, iar o mare parte a populaţiei îşi doreşte să fie şi crede că asta va elimina corupţia generalizată şi va face curăţenie în sistemul politic putred. România este o ţară membră a UE care infirmă mitul că Bruxelles-ul poate face/sau impune schimbarea dorită unei clase politice nereformabile, corupte şi preocupate doar de propriile interese, nu de cele ale populaţiei.

În România nu s-a ajuns la violenţe ca în Ucraina, unde au fost mulţi oameni răniţi şi unde forţele de ordine au intervenit cu gaze lacrimogene, dar protestele paşnice şi fără lideri au fost ignorate cu brio de politicieni. Protestele duminicale şi activităţile creative şi artistice s-au dovedit insuficiente pentru a ţine pe loc abuzurile puterii politice.

Ce s-a câştigat prin respingerea legii cu dedicaţie pentru RMGC se pierde acum prin alte legi precum cea a descentralizării care afectează patrimoniul, lăsând la cheremul autorităţilor locale să decidă discreţionar în privinţa acestuia, sau prin legea cadru a minelor. Mai mult, contra-atactul sistemului s-a produs la Pungeşti, unde jandarmii au pătruns în forţă, în timpul nopţii, în tabăra de rezistenţă, lovindu-i şi arestându-i pe protestatari.

Secretarul general al NATO Anders Fogh Rasmussen făcea zilele acestea apel la autorităţile ucrainene să respecte libertatea la opinie şi adunare, susţinând că peste tot în lume poporul are dreptul să-şi exprime părerile în mod democratic. Ar trebui să facă apel şi la cele române, care încalcă drepturi fundamentale, cetăţenilor din Pungeşti: la adunare, la exprimare şi chiar la viaţă, prin concesionarea viitorului lor unei companii private. Abuzurile sunt cu atât mai grave cu cât a fost interzis şi accesul presei în zonă. Asta nu în Ucraina, ci într-o ţară membră a UE şi a NATO.

Corporaţia Chevron anunţase recent că explorarea gazelor de şist de la Pungeşti se suspendă, până când ”siguranţa angajaţilor firmei, a constructorilor şi a comunităţii va fi asigurată şi, totodată, până când se va înţelege că metodele folosite de către companie sunt cele mai bune”. Dar decizia de a relua procedura pe şest, noaptea, nu mai este atât de surprinzătoare într-un stat în care forţele de represiune şi politicienii bat cetăţenii pentru a apăra interesele corporaţiei. Este vorba de România, nu de Ucraina. România, un stat poliţienesc, unde forţele represive acţionează împotriva protestatarilor ca în Ucraina. Poate Pungeştiul să reîncălzească protestele pentru Roşia Montana şi Ponta să ajungă la fel de impopular ca Ianukovici? Aceasta este întrebarea. Deocamdată am putea învăţa câte ceva din determinarea ucrainenilor.