Portretul “suveranistului român”: Oamenii ăştia nu sunt anti-UE, iubitori de dictatură. Sunt furioşi pe clasa zisă educată

Profesorul de filosofie Sorin Cucerai, un cunoscut publicist-comentator, a discutat, joi, despre neîncrederea multor români în UE sau NATO sau despre faptul că un procent semnificativ dintre aceştia şi-au exprimat deschiderea ca România să fie condusă de o dictatură.

În acest context, profesorul a subliniat importanţa de a vedea şi înţelege transformarea uluitoare petrecută în România în ultimii 23 de ani, creşterea masivă de prosperitate şi de nivel de dezvoltare, adăugând că asistăm în ţara noastră nu doar la o dezvoltare socială fără precedent, ci şi la o creştere semnificativă (cu 15% într-o perioadă de 15 ani) a clasei economice de mijloc.

“Spre deosebire de iliberalismul din societăţile deja dezvoltate (să-i spunem iliberalismul vestic), care e cauzat în principal de declasarea economică şi socială a clasei muncitoare, iliberalismul est-european e cauzat de îmbunătăţirea vădită a statutului economic al clasei muncitoare fără o îmbunătăţire similară a statutului social. Iliberalismul vestic e cauzat fără dubiu de inegalitatea economică. Iliberalismul est-european e cauzat de inechitatea socială.

În interiorul clasei economice de mijloc avem o categorie minoritară (şi din ce în ce mai minoritară) cu putere economică şi cu prestigiu social, şi o categorie majoritară (şi din ce în ce mai majoritară) cu o putere economică cel puţin similară dar lipsită complet de prestigiu social. Nu, la nivel fundamental oamenii ăştia nu sunt anti-UE, anti-NATO, iubitori de dictatură, homofobi sau misogini. Dar vor spune că sunt toate astea şi altele asemenea din furie – faţă de noi, ăştia din clasa zisă educată”, a precizat Cucerai într-o postare pe pagina sa de Facebook.

În continuare, redăm postarea integrală a profesorului Cucerai.

Portretul suveranistului român

Produsul intern brut pe cap de locuitor e un indicator care aproximează foarte bine nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Iar PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare e indicatorul care ne permite cel mai uşor să comparăm nivelurile de dezvoltare ale diferitelor societăţi, dar şi ritmul de dezvoltare al unora în raport cu altele.

În 2000, PIB-ul României pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare era de 5.800 de dolari. Serbia (6.000 de dolari), Tunisia (6.200 de dolari) şi Bulgaria (6.400 de dolari) erau deasupra noastră.

La fel ca Rusia (6.800 de dolari), Tailanda (7.200 de dolari) sau Africa de Sud (8.100 de dolari). Nu mai vorbesc de Botswana (8.900 de dolari), Turcia (9.500 de dolari) sau Ungaria (11.800 de dolari). Dacă, în 2000, mergeai de la Bucureşti sau de la Cluj la Budapesta, erai total copleşit de diferenţa uriaşă de dezvoltare dintre societatea românească şi cea maghiară: intrai practic într-o cu totul altă lume.

Iar dacă aterizai în Franţa sau în UK (26.000 de dolari), în Italia (27.000 de dolari), sau în Belgia (27.700 de dolari), făceai instantaneu atac de panică fiindcă nu mai înţelegeai nimic: nici nu se mai punea problema să fii într-o altă lume, erai deja într-un cu totul si cu totul alt univers.

Aşa stăteau lucrurile în 2000, când PIB-ul pe cap de locuitor al României la paritatea puterii de cumpărare era de 26% din cel al Uniunii Europene. Cum ar spune experţii, în 2000 rata noastră de convergenţă era de 26%.

În 2023, PIB-ul României pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare a ajuns la 47.900 de dolari, iar rata de convergenţă la 80%. Dacă un român din 2000 ar fi fost teleportat în 2023, ar fi leşinat instantaneu, crezând că a ajuns în Occident, dar într-un Occident ciudat unde toată lumea vorbeşte româneşte pe stradă.

Ca nivel de dezvoltare a societăţii, astăzi ne uităm de sus la Ungaria (45.900 de dolari), la Turcia şi la Rusia (44.100 de dolari), la Bulgaria (38.600 de dolari), la Serbia (27.400 de dolari), la Tailanda (23.400 de dolari), la Botswana (19.300 de dolari), la Africa de Sud (15.800 de dolari), sau la Tunisia (13.600 de dolari) – ţările al căror nivel de dezvoltare îl invidiam în 2000.

E foarte important să vedem şi să înţelegem transformarea uluitoare petrecută în România în ultimii 23 de ani, creşterea masivă de prosperitate şi de nivel de dezvoltare – fiindcă altfel, dacă nu ne uităm la date, tindem să vorbim poveşti care ar fi putut fi valabile acum 10 sau 20 de ani, dar care cu certitudine nu mai au nicio legătură cu realităţile de azi.

România de azi e de 8 ori mai dezvoltată decât cea de acum 23 de ani. De 8 ori! România de azi e o ţară aproape occidentală: suntem deja la nivelul de dezvoltare al Portugaliei, iar în câţiva ani vom ajunge la o rată de convergenţă de 100%.

Înţelegem lucrurile astea şi anecdotic, din experienţă directă, atunci când mergem în vacanţe prin Vest. Vedem mulţi oameni la acelaşi nivel cu noi şi destui alţii mai săraci decât noi: băiatul de la care cumpărăm street food, faţă de la alimentara din colţ samd. Asta în condiţiile în care, dacă ar fi venit în România în 2000, faţă de la alimentara din colţ ar fi fost regină: cumpăra măcar un sfert de ţară din salariul ei.

Dar, veţi zice, toată dezvoltarea asta uluitoare şi indiscutabilă s-a produs cu preţul unei creşteri inadmisibile a inegalităţii sociale. Ei bine, vă înşelaţi. Vă spuneţi o poveste doar fiindcă vă place, nu fiindcă ar reflecta realitatea.

Un studiu al Eurofound publicat în iulie 2024 şi care analizează evoluţia clasei de mijloc în statele membre UE spune altceva.

În acest studiu clasa de mijloc este definită strict economic. Fac parte din clasa de mijloc toate persoanele al căror venit este cuprins între 75% şi 200% din venitul individual median la nivel de ţară.

Din perspectiva asta, în 2021 românii erau împărţiţi astfel: 32% în clasa de jos, 60% în clasa de mijloc şi 8% în clasa de sus.

Cu 15 ani în urmă, în 2006, structura pe clase economice din România arăta astfel: 35,5% în clasa de jos, 52% în clasa de mijloc şi 12,5% în clasa de sus.

Cu alte cuvinte, între 2006 şi 2021 clasa de mijloc din România a crescut semnificativ, cu 8 puncte procentuale. Iar creşterea clasei de mijloc a avut loc atât prin contracţia clasei de jos, cât şi prin cea a clasei de sus – ceea ce înseamnă că inegalitatea de venit a scăzut.

Mitul creşterii inegalităţii nu se susţine, cum nu se susţine nici cel al creşterii sărăciei. Dimpotrivă, singura clasă economică în expansiune între 2006 şi 2021 este clasa de mijloc. Mai mult, ritmul de creştere al clasei de mijloc din România în această perioadă este de departe cel mai ridicat dintre toate statele membre UE (mă refer, evident, doar la statele în care clasa de mijloc a crescut; sunt şi state în care aceasta a scăzut).

Ca să rezum: în România asistăm nu doar la o dezvoltare socială fără precedent, ci şi la o creştere semnificativă (cu 15% într-o perioadă de 15 ani) a clasei economice de mijloc.

Şi încă ceva, tot din studiul Eurofound. Există ţări în care se manifestă tot mai acut o ruptură în interiorul clasei de mijloc: o parte a ei tinde spre clasa de jos, iar cealaltă spre clasa de sus. În România, acest fenomen nu se observă, ceea ce înseamnă că avem o clasă economică de mijloc destul de robustă şi de omogenă.

Bun, astea sunt datele economice. Din punct de vedere sociologic însă, clasa economică de mijloc se împarte în două categorii distincte: clasa educată/white-collar şi clasa muncitoare/working class/blue-collar.

Clasa zisă educată (aproximată ca clasă a celor cu studii superioare) este relativ constantă: de multă vreme, cei cu studii superioare reprezintă aproximativ 16% din totalul populaţiei de peste 25 de ani (15% din totalul populaţiei de minim 18 ani). (Da, în ciuda poveştilor, avem unul dintre cele mai mici procente de persoane cu studii superioare dintre statele membre UE.)

De aici rezultă două lucruri. Primul: creşterea clasei economice de mijloc se datorează în principal, dacă nu chiar integral, creşterii numărului de persoane din categoria blue-collar care ajung la un nivel de venit care îi aşează în clasa de mijloc.

Al doilea lucru este şi mai important decât primul din punct de vedere social: clasa zisă educată reprezintă doar o minoritate a clasei economice de mijloc. Şi, cum procentul celor cu studii superioare rămâne relativ constant iar procentul celor din clasa muncitoare care alimentează clasa de mijloc este în creştere, clasa zisă educată devine o minoritate din ce în ce mai restrânsă în interiorul clasei economice de mijloc.

În acelaşi timp însă, prestigiul social – cu toate beneficiile care decurg din el – aparţine în totalitate şi în exclusivitate clasei zise educată.

Problemă nu e una de inegalitate, ci de inechitate. În interiorul clasei economice de mijloc avem o categorie minoritară (şi din ce în ce mai minoritară) cu putere economică şi cu prestigiu social, şi o categorie majoritară (şi din ce în ce mai majoritară) cu o putere economică cel puţin similară dar lipsită complet de prestigiu social.

Iar puterea economică nu rabdă prea mult timp să fie lipsită de prestigiu social. Când eşti sărac, rabzi. N-ai încotro. Dar când nu mai eşti sărac, nu mai rabzi. Inegalitatea poate fi suportată, dar inechitatea între egali, nu.

Putere economică fără prestigiu social. Asta este cauza iliberalismului (sau suveranismului) românesc – şi, prin extensie, al celui din toate ţările/societăţile care sunt beneficiare nete ale globalizării. E consecinţa neintenţionată şi neprevăzută a succesului economic.

Spre deosebire de iliberalismul din societăţile deja dezvoltate (să-i spunem iliberalismul vestic), care e cauzat în principal de declasarea economică şi socială a clasei muncitoare, iliberalismul est-european e cauzat de îmbunătăţirea vădită a statutului economic al clasei muncitoare fără o îmbunătăţire similară a statutului social.

Iliberalismul vestic e cauzat fără dubiu de inegalitatea economică. Iliberalismul est-european e cauzat de inechitate socială. E ca şi cum taximetristul, zugravul, măcelarul sau instalatorul i-ar spune IT-istului, ziaristului, actorului sau consultantului politic: “Am aceleaşi haine ca şi tine. Merg în vacanţe unde mergi şi tu. Casa mea arată că a ta. Îmi permit tot ce-ţi permiţi şi tu. De ce nu mă respecţi?”

Şi, orice s-ar spune, din punct de vedere moral întrebarea e absolut legitimă.

Nu, la nivel fundamental oamenii ăştia nu sunt anti-UE, anti-NATO, iubitori de dictatură, homofobi sau misogini. Dar vor spune că sunt toate astea şi altele asemenea din furie – faţă de noi, ăştia din clasa zisă educată.

Aşa se explică diferenţa dintre valorile lor sociale, măsurate de diferite cercetări sociologice, şi valorile lor politice, Explicaţia stă în furia faţă de egalul lui economic, dar înzestrat, spre deosebire de el, cu prestigiu social.

Ei bine, furia asta, exploatată azi de politicieni fără scrupule şi, iată, de ruşi – e perfect îndreptăţită.

Nu putem deveni o democraţie politică solidă fără democratizare culturală reală, adică până nu vom învăţa să respectăm şi să acceptăm ca legitime şi perfect fireşti toate subculturile, nu doar subcultura noastră.

Întâmplător, ăsta e şi singurul mod prin care putem să smulgem rădăcinile iliberalismului.