Plan de pace pentru Ucraina: ce au vrut şi ce au obţinut Merkel şi Hollande (interviu)

La sfârşitul săptămânii trecute cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Francois Hollande au descins la Kiev şi la Moscova pentru a încerca să obţină un acord de pace care să pună capăt crizei ucrainene. În contextul în care SUA iau deja în considerare furnizarea de arme defensive Ucrainei, negociatorii vor să întocmească un document pentru implementarea acordului de pace încheiat în septembrie la Minsk, care a fost încălcat în mod repetat. Marius Văcărelu, specialist în geopolitică, explică într-un interviu pentru Epoch Times că ”cei doi lideri vest-europeni vor să obţină pacea, cu costuri financiare şi de imagine cât mai reduse, dar cum evoluţia de la sol este una care arată a război în toată profunzimea lui, speranţele lor nu sunt prea mari”. În opinia sa, diplomaţia este prea slabă relativ la duritatea conflictului din Ucraina, iar prevederea acordului de pace Merkel/Hollande potrivit căreia separatiştii primesc mai mult teritoriu autonom este naivă.

Epoch Times: Cum se explică ofensiva diplomatică a cancelarului german Angela Merkel şi a preşedintelui francez Francois Hollande prin vizite la Kiev şi Moscova? Ce vor să obţină şi ce credeţi că vor reuşi?

Ofensiva diplomatică a celor doi lideri vest-europeni are mai multe scopuri, dintre care se remarcă cel al asumării unui rol politic internaţional pentru construcţia poliitcă numită Uniunea Europeană. Cu toate acestea, au izbutit să sublinieze încă o dată că statele contează mai mult în UE decît UE ca ansamblu, cel puţin în materia politicii internaţioale, pentru că Viktor Orban – spre exemplu – nu a participat la discuţii.

Este însă mai mult decât evident faptul că cei doi lideri vor să ajute la finalizarea cât mai rapidă a conflictului din estul Ucrainei, deoarece situaţia de acolo loveşte mult în economia europeană, prin faptul că a născut temeri prea largi investitorilor relativ la întegul continent. Astfel, nu politica de sancţiuni îngrijorează investitorii, ci faptul că există anumite breşe, iar de aici, o nesiguranţă a tendinţelor viitoare în economia europeană, văzută până acum ca fiind unitară în principiile sale. Ea ar putea să nu mai fie dominată de libertate, ci de viziunile unui lider sau altul într-o ţară sau alta, nu întotdeauna propice afacerilor – ci altor idei, de natură politică. Ideea discuţiei modelului libertăţii afacerilor, puternic afectat de exemple date în anumite foste ţări comuniste este cea care îngrijorează mediul de afaceri, care se va vedea astfel restricţionat. Germania şi Franţa ştiu bine că reluarea creşterii economice în statele UE este din ce în ce mai grea, iar faptul că tensiunile din estul continentului pun o amprentă grea pe economia mai multor ţări care reprezintă piaţă de desfacere pentru economiile celor două state nu este iertat liderilor ruşi.

În plus, cele două ţări cunosc destul de bine ce măsuri se mai pot lua în viitor de sancţionare a Rusiei, ceea ce ar putea naşte reacţii agresive din partea liderului de la Kremlin, deoarece ar putea urma decuplarea rublei de la sistemul financiar global, cu rezultate deosebit de dure sub aspectul devalorizării acesteia. Or, scăderea şi mai dură a cursului rublei s-ar putea transforma în mişcări sociale mai grave în interiorul Rusiei, iar acest lucru ar fi şi mai grav pentru întreaga evoluţie a conflictului din Ucraina şi a economiei europene.

Cei doi lideri vest-europeni vor să obţină pacea, cu costuri financiare şi de imagine cât mai reduse. Dar cum evoluţia de la sol este una care arată a război în toată profunzimea lui, speranţele lor nu sunt prea mari. Tocmai de aceea vor urma alte discuţii la Minsk, şi cred că vor urma şi altele. Diplomaţia este aici prea slabă relativ la duritatea conflictului – unde se vorbeşte că fiecare parte are peste 30.000 de luptători, ceea ce în clipa de faţă nu se mai întâlneşte decât în Nigeria – şi acest lucru este binecunoscut. De aceea, având în minte şi vechea conferinţă de la Munchen din 1938, cei doi lideri europeni încearcă foarte mult să obţină pacea, deoarece astfel şi-ar putea valida şi alte poziţii pe plan internaţional – Germania dorindu-şi un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU etc. Cu toate acestea, nu vor reuşi prea multe, deoarece acordurile de pace – după ce mor câteva mii de oameni – sunt greu de garantat, iar în acest conflict nici nu este prea simplu de imaginat cine ar putea să trimită trupe în căştile albastre ale ONU, fără a suscita alte acuzaţii de imixtiune a altor puteri în treburile interne ale Rusiei sau Ucrainei.

S-a tot vorbit recent despre o încercarea de mediere a unui acord de pace, care ar include dincolo de prevederile protocolului de la Minsk şi o autonomie extinsă pentru teritoriile cucerite de separatişti, o retragere a armelor grele şi un schimb extins de prizonieri. Cum trebuie înţelese aceste prevederi din moment ce premierul ucrainean Arseni Iaţeniuk declara recent că Ucraina nu va accepta niciun plan de pace care-i pune sub semnul întrebării integritatea teritorială?

Aceste prevederi nu pot fi înţelese decât ca o înfrângere cvasi-totală a Ucrainei şi ca o pierdere definitivă pe termen lung a unor teritorii, care o perioadă de timp au fost ale sale. Pentru că această problemă – cât de mare este teritoriul Ucrainei în raport de istorie – este una imposibil de rezolvat favorabil pentru statul ucrainean, liderii de la Kiev nu pot accepta cedarea nici unei părţi a acestuia.

Discuţia despre teritoriul Ucrainei este una dificilă, deoarece statul ucrainean ca atare nu a avut o existenţă foarte mare în timp, iar teritoriul pe care populaţia ucraineană a trăit a fost foarte mulţi ani înglobat total în alte state sau chiar imperii. Acestea şi-au împărţit teritoriul conform propriilor interese sau au luptat unul contra altuia şi pe teritoriul Ucrainei de astăzi, fără ca populaţia ucraineană să ia partea unei părţi sau alteia. Ultimele modificări ale teritoriului ucrainean au fost făcute când exista RSS Ucraineană, în componenţa URSS, potrivit voinţei Sovietului Suprem al URSS.

Această prevedere este în mod cert o propunere naivă a unor oameni care nu vor totuşi să admită că opţiunea militară a rămas aproape unica cale de rezolvare a conflictului din estul Ucrainei, fie printr-o victorie a unei părţi, fie printr-o pace cu consecinţa modificării frontierelor statului ucrainean.

Faptul că independenţa obţinută de statele foste sovietice în 1991 a urmat frontierele sovietice nu înseamnă că ele întotdeauna corespund istoriei – iar conflictele din Karabah (azeri contra armeni), Badakshan (în Tadjikistan) etc. sunt expresia acestei realităţi politico-juridice. O bună parte din ceea ce spune Rusia despre Ucraina se circumscrie acestei realităţi, şi nu este exclus pe viitor ca Duma de Stat din Moscova să ceară Radei Supreme de la Kiev să îşi definească raporturile teritoriale cu Rusia. Această definire ar însemna, fără îndoială, inclusiv o retrasare a graniţelor celor două state, ceea ce ar fi aproape imposibil de acceptat de către politicienii de la Kiev, din două motive.

Nu trebuie uitată şi valoarea de precedent a unei astfel de cereri pe care Duma de Stat ar putea-o adresa Radei Supreme, relativ la frontierele altor state: după cum se observă, anumite ţări nu se împacă cu istoria şi ca dovadă sunt mii de morţi care au apărut ca rezultat al dorinţelor unora de a nu respecta adevărul istoric. De aceea, liderii de la Kiev vor căuta din răsputeri amânarea acestei clarificări, dar nu este clar cât de mult va mai accepta Rusia această neclarificare.

Cum trebuie înţeleasă prevederea acordului de pace Merkel/Hollande potrivit căreia separatistii primesc mai mult teritoriu autonom?

Această prevedere este în mod cert o propunere naivă a unor oameni care nu vor totuşi să admită că opţiunea militară a rămas aproape unica cale de rezolvare a conflictului din estul Ucrainei, fie printr-o victorie a unei părţi, fie printr-o pace cu consecinţa modificării frontierelor statului ucrainean, poate şi a celui rus pe termen lung.

Estul Ucrainei este afectat în mare măsură de consecinţele luptelor, iar preţul reconstrucţiei zonelor lovite de proiectile este uriaş. Dar asta nu înseamnă că o reconstrucţie a clădirilor şi infrastructurii distruse trebuie să se facă în altă parte decât locul unde s-a produs afectarea a integrităţii acestora, sau că mai trebuie şi o zonă suplimentară care să li se dea celor care se opun cu arma autorităţilor de la Kiev. O eventuală zonă tampon, realizată după semnarea unui acord de pace – nu armistiţiu însă – poate fi prevăzută, iar acolo ar trebui să opereze soldaţi din contingentul ONU.

Dacă soluţia militară va fi ultima care va rămâne, atunci finalul va fi un tratat de pace european, cu participarea SUA, care ar retrasa cumva graniţele în estul contientului nostru.

Marius Văcărelu este profesor la SNSPA.