Originalitate şi autenticitate în creaţia literară - o sondare „oceanografică”

În rândurile ce urmează ne propunem să analizăm relaţiile existente între concepte precum autenticitatea, originalitatea, sau stilul, şi resorturile lor psiho-sociale, regăsite la nivelul procesului artistic creator. Analiza noastră va gravita în jurul notelor eseistice din volumul Oceanografie al lui Mircea Eliade.

Concepte contrare sau complementare?

În mica sa „divagaţie” intitulată „Originalitate şi autenticitate”, Eliade începe prin consideraţia că subiectul unui studiu concentrat pe „a fi sau a nu fi original este ceva de o secundară importanţă”[1]. Autorul priveşte originalitatea ca fiind un aspect ce aparţine nivelului de suprafaţă al unei opere, nu esenţei sale valorice, iar un scriitor aflat sub semnul acestui ideal al originalităţii poate fi, foarte bine, unul minor. Este creată la nivel implicit o opoziţie dialectică între „stratul de suprafaţă” – unde se poate inova perpetuu prin ingeniozitate – şi cel „de adâncime” – unde autorului îi trebuie profunzime şi geniu pentru a aduce elemente noi şi elevate. În acest caz, este nevoie de ceea ce Nancy Andreasen numeşte „creativitate extraordinară”:

„Posesorii creativităţii extraordinare sunt, în aparenţă, binecuvântaţi cu un creier care poate, cu uşurinţă, să creeze asociaţii libere (de idei, imagini etc, n.n.). Din punct de vedere neural, ar putea avea o conectivitate amplă între diversele zone corticale specializate în crearea de asociaţii, sau ar putea avea chiar felurite tipuri de conectivitate. În cuvinte simple, (aceşti oameni, n.n.) sunt dăruiţi cu un creier ieşit din comun, care le permite să vadă şi să gândească în moduri inaccesibile muritorilor de rând.” (traducere din engleză, n.n.)[2]

Noi considerăm, însă, firesc faptul că autenticitatea şi originalitatea nu se exclud reciproc: inventivitatea artistică şi profunzimea conceptuală coroborate vor spori valoarea de ansamblu a unei opere literare. Ele sunt mai degrabă complementare decât contrare. Inovaţia se poate extinde pe mai multe niveluri şi nu este obligatoriu ca ea să fie spectaculară sau „individualistă”. Însă, într-un mod la fel de firesc, exagerările „baroce” la nivel stilistic denotă o încălcare a armoniei, care trebuie să ofere impresia naturalului, sau, în termenii lui Eliade, a „autenticului”. În acest ultim sens, există „ceva «făcut», silit, exterior şi oarecum ostil în orice originalitate”[3] care, în plus, denaturează ‚realitatea’ conţinutului. Prin această alterare a autenticităţii mesajului, ultraprelucrat artistic în scop egocentrist, antiestetic, se încalcă un principiu important: coeziunea generică a planurilor creaţiei, organicitatea. O lipsă de proporţie între nivelul de profunzime şi cel de suprafaţă, la nivelul prelucrării, creează disonanţă şi senzaţia artificialităţii. Or, tocmai „naturaleţea”, sau autenticitatea, este accentuată de Eliade. Este necesar să fie menţinut echilibrul specific unei ilustrări naturale, ce poate fi observat prin compararea complexităţii nivelurilor unei opere. Acesta, printre altele, reprezintă o marcă a calităţii unei creaţii artistice de a fi „vie”, calitate descrisă de Eliade în următorii termeni: „viu” înseamnă ca „tu însuţi să surprinzi perfect şi total viziunea ta lăuntrică, să exprimi desăvârşit experienţa ta, trăirea ta. Orice efort de exagerare, de tipizare, de automatizare a acestui act autentic – cu alte cuvinte orice încercare voită de originalitate – este un act ratat”.

Armonizarea perfecţiunii cu profunzimea

În notele sale eseistice sub titlul „Despre scris şi scriitori”, Mircea Eliade consideră dezideratul perfecţiunii ca fiind unul demn de nişte „nemuritori de provincie”[4]. În contextul respectiv, noţiunea de „perfecţiune” la care se referă este cea stilistică:

„Cred că am scăpat de-acum de superstiţia «stilului», cu care s-a confundat atâta vreme scrisul. Ca să-ţi faci «stil», poate că e necesară o claustrare; nu de zece, ci de cincizeci de ani. Pentru că stilul deja implică perfecţiunea, ameliorarea prin tehnică – şi perfecţiunea aceasta nu e niciodată atinsă”[5]

Cu toate acestea, judecând după comentariul de mai sus, care îndeamnă scriitorul la un proces de „oceanografie”, de sondare a propriei realităţi interioare pentru a o expune „total” în operă, perfecţiunea este privită ca necesară. Nu putem, aşadar, să operăm cu acelaşi principiu universal într-o situaţie şi să îl declarăm nul în alta. Aici se impune respectarea coerenţei generale. Un resort al respingerii noţiunii de „perfecţiune” poate fi identificat în concepţia existenţialisă a generaţiei lui Eliade, pentru care ar trebui valorificat ceea ce este accesibil hic et nunc (aici şi acum), nu idealurile îndepărtate, ce solicită o prelucrare de lungă durată: „toate ostenelele noastre pe acest pământ sînt pieritoare, că nu merită nici o revenire şi nici o perfecţionare după ce a trecut ceasul care le-a cerut”[6]. Anularea polilor valorici prin adoptarea, poate subconştientă, a unui tipar logic de tipul „totul sau nimic”[7], nu poate conduce la o viziune prea amplă. Însă, ceea ce putem extrage de aici este faptul că autenticitatea îşi are originea în stratul psihologic de profunzime. În privinţa urmăririi, sau nu, a idealului „perfecţiunii”, acest demers poate părea utopic. Ceea ce se poate aplica, însă, este un proces de continuă lărgire a viziunii şi a comprehensiunii pe ambele paliere, fapt care poate fi concretizat în operă printr-o îmbogăţire atât a conţinutului conceptual şi spiritual, cât şi a tehnicii artistice folosite în scop estetic. Aşadar, se poate adopta această „cale de mijloc”, situată între extremele dialectice ale desăvârşirii şi haosului, printr-o autodescoperire şi autoperfecţionare perpetuă.

Dacă originalitatea este pusă în slujba unui scop estetic [în sens larg, referitor la toate domeniile de sens în care se poate transpune conceptul de armonie], atunci „individualismul” care îi repugnă lui Mircea Eliade iese din ecuaţie, iar originalitatea devine un factor pozitiv, care contribuie la coeficientul armoniei de ansamblu a unei opere. Altfel, ca formulă de „ornamentare” ataşată unei teme triviale, în scopul promovării autorului prin inovaţii insolite, originalitatea maschează lipsa de valoare a fondului unei creaţii şi reflectă o artificialitate disonantă, stridentă.

Eliade antipatizează profund tipul de „om care caută cu orice preţ să spună lucrurile «frumos» sau «adânc». Mai ales dacă acest «frumos» şi acest «adânc» nu fac parte dintr-un canon clasic şi sînt propria descoperire a autorului, «originalitatea sa», marca sa personală”[8]

În viziunea noastră, este necesar ca o operă literară (sau artistică, în genere) să reflecte realmente valori universale, poli pozitivi, atât la nivelul formei artistice, cât şi al palierelor de conţinut: tematic (în general), simbolic, etic, filosofic ş.a.m.d. Idealul clasic al principiului triplu „frumuseţea, adevărul şi binele”[9], concretizat printr-o operă de artă, o înzestrează, în mod automat, cu valoare. Totuşi, într-adevăr acest „frumos” personal – marcă a acelei originalităţi cu rolul de insolitare a autorului este, în sine, o noţiune antiestetică (fapt întrucâtva paradoxal, pentru că acest scop antiestetic se serveşte de mijlocul rafinării expresiei textuale). Aceasta pentru că, dincolo de principiul de suprafaţă al gratuităţii artei şi al autonomiei estetice – cu accentul pe stil şi pe procedeele artistice – se nutreşte un scop pragmatic, egocentric – al promovării de sine la nivelul imaginii sociale, sau al stării economice.

Personal şi universal în autenticitate

Apoi, în ceea ce priveşte autoexaltarea şi elitismul reflectate prin noutatea frapantă a procedeelor de stil – caracterul original al creaţiei la care se referă Eliade – regăsim următoarea sugestie mai mult sau mai puţin ironică, dată de autorul Oceanografiei.

“Dacă propunerea ca să se renunţe la nume e prea inumană (dumnezeiască) pentru a se realiza vreodată – ar fi foarte nimerit ca autorii să-şi schimbe numele din trei în trei ani. Ca să nu-i stingherească trecutul, să judece întotdeauna proaspăt, să rămână întotdeauna vii, în viaţă, nu cu o carapace de legendă pe spate”[10]

O faţetă surprinzătoare a comentariului de mai sus ne arată concepţia conform căreia apar periodic veritabile şi complete rupturi la traversarea etapelor de maturizare spirituală a unui autor. Astfel, spre exemplu, un scriitor aflat în perioada sa de tinereţe este o persoană complet diferită faţă de acelaşi scriitor ajuns în pragul maturizării, sau al senectuţii. Fireşte, susţinerea unei asemenea viziuni absolutizante este dificilă. Totodată, însă, ea nu este lipsită de resorturi interne, putând furniza justificări pentru dezicerea de unele aspecte problematice, identificabile în creaţiile autorului dintr-o anumită etapă:

„Poate că peste zece ani mor. Şi acesta este adevărul. (Nu „poate”, ci sigur. ) Pentru că suntem îndemnaţi să creştem, suntem ursiţi să ne schimbăm, şi ceea ce aş putea gândi la douăzeci de ani [...] fără îndoială că nu mai pot gândi la patruzeci. Nu mai pot pentru simplul motiv că tinărul a murit de mult în mine, ca să lase locul altui ins, mai matur şi mai potolit”[11]

Revenind la problema individualismului, creaţiile artistice şi cele literare, în speţă, ar trebui să nu fie limitate la nivelul unei persoane specifice. În mod paradoxal, Eliade susţine faptul că redarea desăvârşită a autenticităţii subiective într-o operă îi conferă o dimensiune universală. Aceasta, deoarece experienţele şi trăirile profunde ale fiinţei umane – fie ele de natură spirituală, emoţională, chiar senzorială – sunt, în sine, caracteristice întregii umanităţi:

„În faţa originalităţii, eu propun autenticitatea. Care de fapt înseamnă acelaşi lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica şi fonetica inerentă în orice originalitate. A trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine, a te exprima pe tine. Nu există nici un „individualism” în aceasta [...] Aici nu mai e vorba de persoane, ci de fapte. [...] Cu cit eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu aţiţ eşti mai puţin personal, cu aţiţ exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală”[12]

Însă, Mircea Eliade nu se opreşte la acest grad de universalizare, ci îl delimitează la o epocă anume. Astfel, experienţele individuale autentice, prin universalitatea lor într-un anumit context istoric, pot reprezenta valenţele psihologice ale Zeitgeist-ului, sau, în cuvintele autorului, „întreaga conştiinţă umană a acelui ceas”[13]

În final, considerăm relevant să remarcăm că, într-adevăr, autenticitatea, în calitate de marcă a unei armonii naturale, trebuie accentuată în procesul de creaţie artistică şi literară. Totodată, originalitatea poate, la rândul său, să potenţeze valoarea de ansamblu a operelor, în situaţia în care ea se subordonează unei finalităţi non-individualiste, estetice în sens larg. Apoi, aspiraţia de a reda până la desăvârşire universalul şi experienţe spirituale profunde, explorate „oceanografic”, poate fi dublată de aceeaşi desăvârşire şi la nivel stilistic, atât timp cât planurile de expresie şi de sens se armonizează şi exagerările disonante sunt abandonate.

***

Referinţe bibliografice:

Andreasen, Nancy C. The Creating Brain: The Neuroscience of Genius. PDF. New York: Dana Press, 2005.

Eliade, Mircea. Oceanografie. Bucureşti: Humanitas, 1991.

Note

[1] Eliade.p.124.