Ruptura dintre Camus şi Sartre

Albert Camus şi Jean-Paul Sartre, două dintre cele mai importante minţi ale secolului al XX-lea, au avut cariere strâns legate, scrie joi Der Spiegel, la centenarul naşterii lui Camus (7 noiembrie), într-un articol care analizează faimoasa prietenie, dar şi dispută ideologică dintre cei doi.

Camus şi Sartre au fost stelele intelectuale ale Parisului în anii de după război: existenţialiştii, personajele importante şi totodată avangarda literară a vremii. Ulterior, ei au reprezentat figurile emblematice ale conflictelor ideologice din a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar rivalitatea dintre ei modelat dezbaterile intelectuale din Franţa şi din întreaga lume.

Disputa publică dintre Camus şi Sartre, din vara anului 1952, a fost un semnal, un punct de cotitură politic, scrie Der Spiegel. Ruptura, survenită în mijlocul Războiului Rece, a împărţit opinia publică în două tabere. Timp de zeci de ani după aceea, oamenii s-au întrebat: Sartre sau Camus? Ar trebui să sperăm la o lume mai bună în viitorul îndepărtat, cu preţul acceptării terorii de stat? Politica masei revoluţionare, îmbrăţişate de Sartre, în numele marxismului, părea să conţină acest compromis. Sau ar trebui să refuzăm să sacrificăm oamenii pentru un ideal, aşa cum cereau principiile umaniste ale lui Camus?

Chiar de la început, cei doi au stat practic unul în calea celuilalt. Ambii au fost naratori, dramaturgi şi eseişti, critici literari şi de teatru, filosofi şi redactori-şefi. Au avut acelaşi editor. Amândoi au primit Premiul Nobel pentru literatură. Camus a simţit o recunoştinţă copleşitoare atunci când a acceptat premiul în 1957. Sartre l-a refuzat arogant în 1964 - ţinând să asigure că nu s-a simţit insultat 'deoarece Albert Camus l-a primit înaintea mea', aşa cum a declarat la momentul respectiv.

Pe de altă parte, Sartre şi Camus au fost mult timp consideraţi prieteni şi aliaţi. Cu toate acestea, Camus nu şi-a putut ascunde sentimentul crescând de înstrăinare faţă de grupul de intelectuali parizieni din jurul lui Sartre şi al prietenei sale, Simone de Beauvoir. Indiferent cât de mult a discutat cu ceilalţi, câte nopţi a petrecut bând, dansând şi seducând, Camus a rămas un singuratic melancolic.

Sartre a fost invidios pe Camus, francezul algerian arătos şi idolatrizat, pe care l-a numit mai târziu 'vagabondul din Alger'. În timp ce Sartre se vedea ca un copil al burgheziei franceze şi s-a străduit să rupă cât mai ostentiv legăturile cu aceasta, Camus a fost întotdeauna mândru de originile sale umile şi nu şi le-a negat niciodată.

În primăvara anului 1944, Camus a devenit redactorul-şef al ziarului clandestin 'Combat' şi a rămas în acest post chiar şi după ce Franţa a fost eliberată de către Aliaţi, iar publicaţia a intrat în legalitate. Articolele sale erau principalul subiect de discuţie în Paris, iar reputaţia sa de jurnalist în rezistenţa franceză l-a ajutat să câştige faimă şi recunoaştere.

Sartre, care fondase periodicul 'Les Temps Modernes' în 1945, a încercat să înregistreze o victorie împotriva lui Camus, promovând noţiunea de scrieri responsabile social, sau de 'literatura angajată'.

Camus a reacţionat iniţial în jurnalul său: 'Prefer oamenii care dau dovadă de responsabilitate socială literaturii responsabile social'.

De asemenea, Albert Camus a fost indignat în 1946, atunci când Sartre a respins preocupările sale de natură morală despre Uniunea Sovietică, susţinând că, deşi deportarea mai multor milioane de oameni din URSS a fost mai gravă decât linşajul 'unui singur negru', 'linşajul a rezultat dintr-o situaţie istorică care a durat mai mult decât Uniunea Sovietică'.

Ca scriitor, notează Camus, băiatul din Algeria, care a studiat filosofia la Universitatea din Alger, şi-a întrecut rivalul, fostul student de elită de la Ecole Normale Supérieure.

Prin capodopera sa filosofică scurtă 'Rebelul' - publicată în toamna anului 1951 - scriitorul s-a prezentat din nou ca un teoretician, fără a anticipa însă opoziţia amară a scenei intelectuale pariziene din jurul Sartre.

Iniţial, revista lui Sartre, Les Tempes Modernes, a publicat în avanpremieră un capitol al cărţii, însă ulterior s-a instaurat tăcerea. Camus a aşteptat o continuare, iar echipa editorială era conştientă de asta. După un timp, Sartre a făcut o critică târzie a lucrării, cerând unui membru tânăr al echipei să îndeplinească această sarcină.

Profund jignit, Camus a făcut greşeala de a trimite o replică lungă. Ce a urmat a fost o dizolvare tragică a ceea ce a fost odată o prietenie. Albert Camus, fost membru al Partidului Comunist în tinereţe, a respins vehement insinuarea că el a devenit de extrema-dreaptă, doar pentru că a fost aplaudat la acea parte a spectrului politic şi a refuzat să se considere marxist. Replica sa a constat în a-i întreba pe adversarii săi ce poziţie intenţionează să ia faţă de comunismul sovietic şi crimele lui Stalin.

Sartre s-a simţit provocat. Răspunsul său, tipărit în aceeaşi ediţie, a fost fără milă. Deja din prima propoziţie, Sartre taie toate legăturile cu Camus: 'Dragă Camus, prietenia noastră nu a fost una uşoară, însă îmi va fi dor de ea'. Este o simplă bătaie de joc,prin comparaţie cu acuzaţiile şi răutăţile ce urmează, culminând cu ironica punere sub semnul întrebării a lui Camus ca teoretician. 'Ce se întâmplă dacă cartea îţi arată pur şi simplu incompetenţa filosofică? ' ' Şi dacă raţionamentul este inexact, iar gândurile tale vagi şi banale?' Camus a scris, o replică însă a ales să nu o mai publice.

Ulterior, Camus a părăsit disputa, paralizat de 'această erupţie bruscă de ură mult timp reprimată', aşa cum i-a scris mai târziu soţiei sale.

Privind lucrurile azi, este uşor să vedem că istoria i-a dat dreptate lui Camus. Cu toate acestea, până în ziua morţii sale, Camus s-a simţit un om învins, dispreţuit de principalele curente de stânga din Europa, în timp ce Sartre a ieşit învingător, devenind emblema protestelor studenţeşti din 1968..

Atunci când Camus a murit la 46 de ani, într-un accident de maşină, în ianuarie 1960, Sartre i-a scris însă un tribut uimitor. De asemenea, cincisprezece ani mai târziu şi cu cinci ani înainte de moartea sa, întrebat din nou despre relaţia sa cu Camus, Jean-Paul Sartre a declarat că scriitorul originar din Algeria a fost 'probabil ultimul său bun prieten'.