României îi e dor de Constantin Brâncuşi
”Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale”
(Constantin Brâncuşi – ”Aforisme”)
În ultimele zile, s-a tot vorbit în presă despre posibilitatea ca rămăşiţele pământeşti ale lui Constantin Brâncuşi să fie aduse la Hobiţa, satul lui natal, spre a fi reînhumate lângă mama sa, aşa cum şi-a dorit marele sculptor. În această privinţă, părerile oamenilor de cultură şi ale politicienilor români sunt împărţite, unii susţinând că, rămânând în cimitirul Montparnasse, unde este înmormântat actualmente, Brâncuşi va rămâne în continuare în atenţia întregii lumi, alţii afirmând că, adus la Hobiţa, va fi o mai mare afluenţă de turişti pe meleagurile gorjene.
Povestea nu este atât de simplă. Fără îndoială, Constantin Brâncuşi a fost foarte legat de Ţara-Mamă, din a cărei artă şi din al cărei mitofolclor îşi trag şi acum forţa toate celebrele sale opere. Pe de altă parte, în anul 1951, Academia Română şi-a exprimat public ostilitatea faţă de sculpturile acestuia, declarându-le ”decadente”. Au fost şi încercări de a pune ”Coloana Infinită” la pământ! În aceste condiţii, se pare că statul român a refuzat oferta lui Brâncuşi, care vroia ca toate lucrările sale, aflate în atelierele din Paris, să le dăruiască ţării natale.
Neavând încotro, marele sculptor a fost nevoit să ceară cetăţenia ţării de adopţie, căci altfel, nici Franţa nu i-ar fi acceptat ofertă! Aşa că, el cu mâna lui a scris aceste rânduri: ”Las moştenire statului francez, pentru Muzeul Naţional de Artă Modernă, absolut tot ceea ce vor conţine în ziua decesului meu atelierele mele, situate la Paris, Impasse Ronsin 11, exceptând doar banii lichizi, titlurile sau valorile care s-ar putea afla acolo şi care vor reveni legatarilor mei universali”. Norocul Franţei şi paguba României!
George Enescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi alţii nu s-au mai întors niciodată în ţară, după venirea la putere a comuniştilor. Cât rău a putut să ne facă acel sinistru regim! Desigur, cel mai bine ar fi ca osemintele lui Constantin Brâncuşi să se întoarcă lângă cele ale mamei lui, aşa cum a mărturisit el odată că îşi doreşte. Se zvoneşte că şi primarul Parisului ar fi de acord cu deshumarea marelui artist, dar încă nu există o dovadă clară în acest sens.
Până una-alta, Academia Română ar trebui să-şi ceară în sfârşit scuze pentru nedemnul gest pe care membrii ei l-au făcut în anul 1951 faţă de Brâncuşi!
