Oedip – Originile subtile ale unui destin cutremurător. Partea a II-a

În această a doua şi ultimă parte a pătrunderii noastre în profunzimile destinului oedipian, aflate dincolo de tragismul întâmplărilor, vom reda lanţul cauzal al suferinţelor protagonistului din tragedia Oedip Rege.

Aparenţa şi esenţa predestinării

Cum ar trebui să privim profeţiile din Oedip Rege în relaţie cu destinul funest al protagonistului? Declanşatorul tragediei pare să fi fost chiar profeţia oracolului din Delphi. Involuntar, acţiunile umane au îndeplinit profeţia, fie că ea era adevărată, fie că nu. Dacă era adevărată, iar zeii îi aranjaseră astfel viaţa lui Oedip, atunci, ar însemna că le planificaseră şi părinţilor săi parcursul existenţial dinainte, iar orice efort de a schimba aranjamentele se neutraliza. Din perspectiva stabilirii certitudinii tragediei şi, apoi, a agravării ei, Laios şi Iocasta, prin faptele lor - precum abuzarea de către Laios a fiului regelui Pelops - şi-au ales traseul viitor.

Prezicerea faptei nu înseamnă neapărat determinarea ei anterioară într-un mod nedrept, pusă la cale de către zei, de Moirai, sau de Ananké¹. Avem indicii asupra destinului în mod indirect livrate, prin intermediul oracolului. Aşadar, nu este vorba în mod necesar de o determinare, ci de o secvenţă a precongiţiei. Viitorul (răsfrângerea materială a unor cauzalităţi existente supramaterial) este "pre-văzut". Determinarea poate fi una nevăzută de instanţele oraculare "pământeşti". Circumstanţele concretizatoare (realizările specifice, poate chiar variabile anterior) ale resorturilor cauzale invariabile (existenţe neconcretizate) au fost cele cunoscute dinainte de către oracole şi, prin ele, de oameni. Astfel, Oedip nu a fost condamnat de zei, ci de propria persoană, plătind pentru păcatele sale, create prin comportamentul său, sub o formă specifică, ce s-a mulat pe tarele caracterului acestui personaj, deja existente.

Totuşi, soarta nu a determinat caracterul sufletesc nefast (aici, la un timp după salvarea Tebei) al lui Oedip, sau, anterior, caracterele părinţilor săi. Ceea ce a provocat evoluţia tragică a protagonistului a fost un întreg lanţ, bazat pe caracterele şi comportamentele părinţilor şi fiului. Dacă soarta manifestată concret nu a afectat în esenţă caracterul lui Oedip - care ne interesează aici -, ci doar comportamentul lui concret, atunci acelaşi lucru este valabil şi în cazul aflării profeţiilor. Acestea doar au condus la dezvăluirea acestor caractere, nu la schimbarea lor de fond. Alegerile personajelor au fost afectate. Cu toate acestea, alegerile reprezintă reflexii ale acestor esenţe morale şi caracteriale. Desigur, la răscrucile predestinate, exista posibilitatea reflectării şi schimbării conştiente pozitive a caracterului, care s-ar fi răsfrânt în alegeri diferite, benefice. Însă, acest lucru nu s-a întâmplat, Oedip urmând, în schimb, calea impulsului, artificialităţii, orgoliului şi lipsei de cumpătare. Astfel şi-a pecetluit el destinul. Legile absconse ale necesităţii, ale dreptăţii şi adevărului şi-au urmat cursul natural, folosindu-se de “materia primă” dată de acţiunile personajelor, o reflexie a caracterului lor sumbru.

A avut, sau nu, Oedip libertatea de a alege? În cadrul traiectoriilor posibile şi probabile, au existat punctele de răscruce, unde alegerile au fost făcute. Iar calea cea mai cumplită a ajuns, sub înrâurirea viciilor şi tarelor umane, să fie fixată, în cele din urmă. Menţinerea defectelor morale umane, deşi a condus la modificarea traiectoriei, prin evitarea intenţionată (prin acţiuni externe, în deplină ignoranţă) a rezultatului prezis, a condus, totodată, ineluctabil, la destinaţia funestă, în mod repetat prevestită.

Generic vorbind, comportamentul regelui teban îl face să se învârtă într-un cerc vicios: inconştient, fuge de soartă doar pentru a o împlini, prin acţiunile sale necugetate. Tot prin ignoranţă îşi conştientizează greşelile. Oedip este pedepsit pentru hybris-ul său², manifestat nu doar prin comiterea unor faptelor teribile şi îndurarea consecinţelor, ci şi prin conştientizarea crimelor şi a “orbirii” sale (pomenită de Tiresias, la nivel figurat), ca supremă înjosire a orgoliului renumitului erou, singurul care putuse dezlega tainele Sfinxului. Aroganţa nemăsurată este ’răsplătită’ printr-o umilire nemăsurată. Cu toate acestea, urmele hybris-ului se fac observate chiar şi în această situaţie a ruinării totale: “Nu vă sfiiţi, / Apropiaţi-vă de-un om sfîrşit! Doar eu, / Vrun altul n-ar putea-ndura aşa dureri” (p.329)³.

Originile subtile ale tragediei

Tragedia lui Sofocle nu include decât planul uman al acţiunii, cel divin fiind lăsat deoparte. El poate fi intuit prin oglindirile sale în lumea umană. Nu există vreo descriere a intervenţiei zeilor, sau a altor forţe supranaturale. În lumea umană, devieri morale grave, atât sufleteşti, cât şi faptice, de la calea virtuţii sunt săvârşite deopotrivă de Laios şi Iocasta, precum şi de fiul lor, protagonistul tragediei.

Să rezumăm succint, în cronologia lor (nu cea a “discursului” poetico-dramatic), evenimentele fundamentale descrise în piesă: frica lui Oedip îl conduce spre Teba, iar pe drum, din mânie şi orgoliu, îşi ucide tatăl şi îşi continuă traseul prezis; apoi (după salvarea cetăţii), el se căsătoreşte cu Iocasta, văduvă şi, totodată, femeie din generaţia anterioară. Această stare de fapt îl conduce pe Oedip spre comiterea incestului. Jignirea profetului Tiresias îi anunţă noului suveran împărtăşirea, în cele din urmă, a condiţiei fizice umile a lui Tiresias: aceea de a fi orb şi neputincios. Suspectarea şi ameninţarea nedreaptă lansată asupra lui Creon îl face pe Oedip să ajungă, în final, la mila sa. Dacă dorim să ne limităm numai la acest cadru, ne putem imagina deja lesne cum, din cauza orgoliului nemăsurat, a naturii neînfrânate şi impulsive, salvatorul Tebei ajunge o “scenă de neprivit”, care maculează privirile tebanilor. Iată, deci, punctele de bază ale tragediei.

În continuare, analizăm cu atenţie "ţesătura" cauzalităţilor, nu doar în plan material, ci şi caracterial, supramaterial.

Uciderea lui Laios are loc, în parte, ca o consecinţă a rănirii pruncului şi a abandonării sale pe munte (ne rezumăm acum doar cele scrise în Oedip Rege). Ruşinea şi păcatul incestului se abat asupra Iocastei din aceeaşi cauză. Aceasta vine în completarea neascultării avertismentului iniţial dat de oracol. Iocasta însăşi a încredinţat copilul unui păstor, spre a se descotorosi de el. Ar putea, oare, actul milostiv al păstorului (de a salva pruncul) să constituie o cauză a tragediei? Bunătatea sa implică, de fapt, nu refuzul împlinirii destinului, ci refuzul împlinirii voinţei umane care sfida avertismentul şi destinul profeţit. Aşadar, din această perspectivă (nu doar din cea morală), comportarea păstorului a fost una corectă. Altfel, în lipsa acestei atitudini, poate că ar fi avut loc realmente dispariţia pruncului, un viitor instrument al destinului – aducătorul pedepsei asupra lui Laios⁴. Ar trebui să considerăm acest plan întrucâtva separat de soarta lui Oedip, în sine.

Apoi, în privinţa Iocastei, o altă cauză a atragerii nenorocirilor este nerespectarea fidelităţii de-a lungul întregii vieţi faţă de soţul ei dintâi, răpus de Oedip, precum şi căsătorirea cu tânărul viteaz nou-venit, salvatorul cetăţii tebane. Căsătoria riscantă dintre generaţii diferite a vădit, cel puţin, o lipsă de proporţie şi echilibru (din partea ambilor parteneri), în orice caz. Incestul, ulterior conştientizat, a constituit retribuţia primită de Iocasta: calitatea sa de mamă şi-o abandonase singură, teoretic vorbind, odată cu condamnarea la moarte a propriului copil. Această pierdere a fost realizată, apoi, şi în plan practic, prin relaţiile incestuoase (în mod paradoxal voluntare, dar şi inconştiente) cu fiul său. Totuşi, nu este oare această relaţie rădăcina unei alte pedepse pentru Oedip? Dacă ar fi aşa, cum ar putea să fie această predestinare considerată realmente dreaptă, planificată de necesitate (Ananké)? Prin urmare, Oedip trebuie, în mod necesar, să fi contribuit voluntar la înfăptuirea păcatului (lipsa proporţiei şi căsătoria cu o văduvă), fapt care s-a împletit cu retribuţia ce o aştepta pe Iocasta. Pentru a scăpa de dispreţul maselor, ea se sinucide, odată ce Oedip află adevărul. Ea intuia această certitudine dinainte, dovadă stând faptul că a urmărit sa îl descurajeze pe Oedip din a afla adevărul despre părinţii săi – o altă încercare de a eluda tragedia iminentă.

De pe culmile gloriei se arată abisul

Iată cum cel dintâi bărbat al Tebei, devine, hélas, şi cel din urmă... o fiinţă netrebnică la care oamenii nici măcar nu se mai pot uita. În finalul piesei, aşadar, vedem cum Oedip devine el însuşi întruchiparea ciumei, nu doar cauza ei: toţi oamenii îl evită şi cu privirea şi cu atingerea. El apare ca o concretizare a păcatului: un monstru.

Fireşte, aici am putea invoca mult-uz(it)atul motiv al fortunei labilis (adică al norocului instabil): până şi cei mai de seamă şi impunători oameni ajung praf şi publere. Totuşi, mai corect este să invocăm aici, de fapt, destinul, nu norocul ori hazardul: destinul ca planificare. A fost oare Oedip planificat (blestemat de zei) să înfăptuiască acele acţiuni odioase? Mai curând, faptele sale se arată, în parte, ca o consecinţă a intenţiei criminale a părinţilor, ce îl lăsaseră pe Oedip, bebeluş fiind, să moară pe munte, cu gleznele unite prin înfigerea unor cuie... iată şi originea numelui său⁵.

Orbirea pe care şi-o provoacă acest erou-devenit-antierou este săvârşită din cauza ruşinii (conştiinţa păcatului, a vinovăţiei, în special în faţa scenei groaznice a mamei spânzurate), însă, şi din frica rănirii orgoliului, dând ochii cu lumea din jurul său – atât cu cei de pe Pământ, cât şi, în cugetul lui Oedip, cu familia sa din Infern⁶. Nu avem aici o simplă autoprivare de un simţ fundamental, o autopedepsire şi atât. Acest act denotă, în acelaşi timp, o lipsă de anduranţă şi o incapacitate de a înfrunta consecinţele propriilor fapte:

,,«Voi (ochii, n.n.) n-o să-mi mai vedeţi tot chinul meu! / Nici nu-mi veţi mai vedea ticăloşiile! / De azi în beznă voi veţi fi şi nu veţi mai / Vedea pe cei pe cari nici nu s-ar fi căzut / Să-i văd (copiii, n.n.) şi nu-i veţi mai cunoaşte pe acei / Pe cari nu vreau să-i mai cunosc! (rudele care îi doriseră moartea, n.n.)»” (p.325).

Această condiţie nu reprezintă numai autoflagelarea lui Oedip dintr-un simţ al justiţiei, ci şi o reflecţie a unei temeri centrate pe sine. În plus, ea poate reprezenta şi o tentativă de a înşela destinul. Acestea pe de o parte, formează o latură negativă a suveranului teban. Pe de altă parte, pe Oedip îl umanizează mult grija şi iubirea faţă de fiicele sale – Antigona şi Ismena – născute din incest, precum şi mila pentru soarta lor maculată şi plină de suferinţe viitoare. În plus, simţul dreptăţii, căutarea febrilă a adevărului şi dorinţa sinceră a salvării Tebei redau calitatea nobilă a unui suveran. În acelaşi timp, lacrimile vărsate de Oedip nu reflectă tocmai o demnitate de neclintit. Cu toate acestea, conştiinţa transpare clar din mâhnirea şi suferinţa sa imensă: “«Pătrunde în mine şi boldul durerii / Şi boldul-aducerii aminte»” (p.326). Motivul lamentării sale este foarte complex: pentru păcatele sale de a fi comis acte ca paricidul şi incestul (ca şi pentru conştiinţa fiinţei sale maculate teribil), pentru “soarta crudă”, pentru viitorul fără speranţă atât al său, cât şi al fiicelor sale născute sub semnul păcatului.

Chiar şi după intrarea în “infernul” pământesc al umilinţei ultime, Oedip încă mai vădeşte reminiscenţe ale hybris-ului său. El îl învinuieşte pe Apolo de soarta sa ‘nedreaptă’ şi mai adaugă faptul că el însuşi s-a orbit. Astfel, Oedip gândeşte sfidător că singur, cu propria mână, şi-ar fi modificat destinul⁷. Dar această pretenţie însăşi cade în derizoriu, din moment ce Tiresias prezisese condiţia orbirii lui Oedip încă dintru început. Fiecare acţiune săvârşită este încadrabilă în planul destinului, constituit, în parte, înaintea naşterii lui Oedip şi, în parte, pe parcursul existenţei sale. Se impune aici, totuşi, să facem clar distincţia între destin şi profeţie. Destinul, sau efectul faptelor săvârşite, nu poate fi eludat prin subterfugii.

În loc de încheiere...

Atunci când eroul eponim decade totalmente, oare cine se dovedeşte a fi adevărata instanţă pozitivă a piesei? Răspunsul nostru sună în felul următor: o existenţă axiologică, o valoare tăcută şi deductibilă, pe care o putem numi Virtute. Ar putea apărea o întrebare aici: virtutea nu face parte din sfera moralităţii, un “construct convenţional” pe care autorul l-a introdus în piesă, pur şi simplu, pentru că aşa era obiceiul în perioada clasică? O abordare comprehensivă poate rezolva uşor astfel de întrebări şi false probleme. Pe de-o parte, nu este cazul să înşirăm presupoziţii despre motivaţiile autorului, fiindcă noi analizăm universul operei în sine, ca sistem holist. Pe de altă parte, dacă dorim să trasăm conexiunea operei cu lumea reală a acelor vremuri, vom descoperi universalitatea unei înţelegeri înrădăcinate în culturile clasice ale întregului glob: fiecare acţiune, pozitivă, respectiv, negativă, atrage după sine efecte pozitive, respectiv, negative. Descrieri ale acestei legităţi, plasate deasupra planului fenomenelor perceptibile, au fost imortalizate în nenumărate mituri şi legende istorice. În consecinţă, ele au apărut şi în mitul oedipian iar, de acolo, în tragedia lui Sofocle bazată pe acest mit. În altă ordine de idei, în contextul producerii operei (ce cuprinde autorul, creaţia ca proces şi rezultat, precum şi publicul receptor), în vederea menţinerii armoniei interumane, latura de docere (educativă) era la mare preţ, îmbogăţind piesa prin efectele din planul receptării. Aşadar, a fost şi este pe deplin fondată necesitatea transmiterii mesajului de armonie morală şi de preţuire a conceptului vast numit virtute.

Întorcându-ne în lumea lui Oedip, observăm cum o lege a răsplatei şi retribuţiei, situată dincolo de sfera percepţiilor, guvernează ca o instanţă supranaturală, distinctă de reprezentările umanizate ale zeilor, zugrăvite de unii autori greci din antichitate. Aici, am spus că Sofocle nu semnalează influenţa zeilor. Cu toate acestea, necesitatea, ca forţă “din spatele scenei”, se ascunde după fiecare vers al tragediei. Iar necesitatea respectă, putem conchide, această legitate universală de care am pomenit. Pentru a extinde acest concept, vom afirma fără tăgadă că, în Oedip Rege, moralitatea nu este nici pe departe o simplă convenţie, ci reflexia unei instanţe supranaturale, manifestată concret ca o legitate ce echilibrează şi guvernează lumea umană.

Note:

1. Soarta, în suprema ei formă de existenţă din imaginarul culturii clasice greceşti, era personificată şi numită Ananké. Această divinitate feminină, preţuită de toţi zeii olimpieni, era considerată a fi cauza stabilirii destinului, mamă a celor trei Moirai: Clothos, Lachesis şi Atropos. În greaca veche, Ananké întruchipa necesitatea ca forţă constrângătoare.

2. Hybris semnifică un orgoliu hipertrofiat al eroului tragic, care ajunge să fie considerat sfidător chiar de către zei, atrăgând asupra acestuia ruinarea inevitabilă. Avem de a face cu un motiv universal întâlnit în vechile tragedii greceşti.

3. Citatele din piesa Oedip Rege, care sunt prezente în articol, au fost transcrise din cartea: Sofocle, Tragedii; traducere, prefaţă, note şi indice de George Fotino, Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1969.

4. Prin faptul că Oedip este menit să fie, în parte, un instrument al justiţiei divine, el nu îşi poate atrage pedeapsa, aceasta fiind o misiune a sa. Restul sarcinii sale istorice, legendare, însăşi esenţa ei, a fost, bineînţeles, salvarea Tebei din ghearele Sfinxului.

5. “Oidypous” înseamnă literalmente "picior umflat" şi reprezintă numele viitorului rege teban (sau, mai curând, porecla devenită nume), cu referire la chinurile suferite de el ca prunc, odată cu legarea prin cuie a gleznelor sale.

6. Fiind întrebat de un corifeu dacă nu ar fi făcut mai bine să îşi pună capăt vieţii, Oedip răspunde astfel:

“La Hades de-ajungeam, cum oare-aş fi putut / În ochii tatii şi-ai bieţii maică-mi/ Să mă mai uit? Căci împotrivă-le-am făcut / Atîtea fărdelegi, căci nici prin ştreang le-aş ispăşi / De-ajuns. Puteam-eu să-mi mai văd copiii mei,/ Născuţi cum s-au născut?” (p.328).

7. Întrebat de corifeu de ce s-a mutilat într-un asemenea chip, Oedip răspunde că Apolo a fost cel care l-a împins, “Căci el e / Făptaşul durerilor mele / Cumplite! Dar eu mi-am spart ochii, eu însumi, / Nu altul. Făptaşa-i doar mîna / Aceasta” (p.327). În fond, avem aici recunoaşterea unei încercări de sfidare a destinului – cu toate acestea, fapta fusese deja anticipată.