Munţi magici şi monştrii marini: secretele hărţilor timpurii ale regiunii arctice

Ce vă vine în minte când vă gândiţi la regiunea arctică? Gheaţă, probabil, urşi polari şi un peisaj arid rece. Şi cei mai mulţi ar presupune că aceste asociaţii de idei au rămas aceleaşi pentru un timp destul de lung, având în vedere că regiunea arctică a fost explorată relativ recent. În general, se crede că cele mai timpurii hărţi au reflectat această situaţie, arătând o mare întindere goală care aşteaptă să fie umplută cu conţinut geografic de exploratori.

Dar nu este aşa deloc. Adevărul a apărut pe hărţi mult mai târziu, în secolul al 18-lea, când miturile şi zvonurile au fost alungate de rigoarea cercetării ştiinţifice. De fapt, atunci când regiunea arctică începea să fie prezentată în detaliu pe hărţile din secolul al 16-lea, ea era descrisă ca plină de viaţă şi activitate.

Să începem cu începutul. Cea mai veche apariţie a regiunii arctice pe hărţi este a unei regiuni nordice reci în hărţile climatice ale Macrobius din secolul al cincilea. Este etichetată "Inhabitabilis", la comun cu omologul său sudic. Nu numai că Arcticul a fost necunoscut în Evul Mediu, dar a fost considerat de către cercetători a fi imposibil de explorat.

În lumea medievală a hărţilor, nordul extrem, ca şi sudul extrem, au devenit zonele în care legendele îşi făceau de cap. Lucrul aceste se poate lesne observa pe un mappamundi medieval târziu, unde apar giganţii Gog şi Magog din Legenda lui Alexandru în zona de nord a Siberiei moderne. Se pot observa creaturi deformate, cu picioare mari sau feţe în piept, populând marginea sudică a lumii. Veţi vedea cu siguranţă insule mitice şi locuri care nu există lângă locuri care sunt.

Dar pentru cei care le-au făcut şi cei care consultau aceste hărţi locurile erau reale, indiferent dacă ele existau sau nu. Aceasta este marea putere a hărţilor, o putere care nu s-a diminuat în timp. Insula Frisland, de exemplu, apare ca o a doua mini-Islandă, şi, uneori, ca parte de sud a Groenlandei. Frisland apare odată cu grecii şi a avut o alură mistică - un fel de Eldorado nordic. O aură asemănătoare caracterizează "piatra filozofală a marinarului", a Pasajului de Nord-Vest.

Odată ce geografia nordului a devenit mai bine definită începând cu sfârşitul secolului al 15-lea, caracteristicile sale au populat repede hărţile. Reni, urşii polari şi alte creaturi au fost aşternute pe harta Olaus Magnus din Scandinavia.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale regiunii arctice a apărut pentru prima oară pe globul lui Martin Behaim în 1492. Acesta este un Pol Nord extraordinar, având patru râuri care-l străbat simetric, de la pol. Această caracteristică a fost repetată în diverse hărţi timp de decenii, inclusiv în faimoasa hartă a lumii a lui Gerard Mercator din 1569 şi Atlasul din 1595.

O altă caracteristică bizară adăugată pe hărţile timpurii a fost apariţia unui vast munte magnetic în partea de sus a lumii - miturile au adesea un grăunte de adevăr! Marinarii timpurii au constatat că busolele lor se comportau bizar aproape de pol şi au consemnat acest lucru pe hărţi.

Legenda muntelui magnetic a pornit dintr-un jurnal de călătorie la Arctic ce s-a presupus că a fost făcută de un olandez pe nume Jacobus Cnoyen, care a fost martorul acestor ciudăţenii ale busolelor. Orice surse, false sau nu, au fost tratate cu seriozitate de către statele europene care doreau, atunci, ca şi acum, să-şi extindă controlul şi imperiile.

Pentru Marea Britanie în secolul al 16-lea, promisiunea unui acces rapid prin Nord, la Oceanul Pacific şi bogăţiile din China a însemnat cheltuirea unor resurse considerabile asupra cercetării regiunii arctice, pentru a explora zone geografice - reale sau nu. Caracteristicile geografice au apărut şi au dispărut de pe hărţi, munţii s-au ridicat şi au dispărut şi ei, iar potrivit unor surse la vremea respectivă incontestabile, canale şi strâmtori au fost tăiate prin America de Nord.

Povestea căutării Pasajului de Nord-Vest este una convingătoare - şi una care ilustrează cât de "tangibile" pot fi lucrurile atunci când există voinţa de a le crede, şi când acestea sunt prezentate pe hărţi.

Tom Harper a fost curatorul "Linii în gheaţă" la Biblioteca Britanică. Acest articol a fost publicat iniţial în The Conversation. Citeşte articolul original