Moştenirea lui Franz Liszt
alte articole
Pe 22.10.2021 se împlinesc 210 ani de la naşterea muzicianului maghiar Franz Liszt (22 octombrie 1811, Raiding, Imperiul Austriac – 31 iulie 1886, Bayreuth – Bavaria, Imperiul German). A fost primul pianist ce a susţinut recitaluri solo de pian. Compozitor de enormă originalitate, a extins limbajul armonic şi a anticipat muzica atonală a secolului al XX-lea, inventând poemul simfonic pentru orchestră.
Printre numeroasele sale compoziţii notabile (700), se numără şi cele 12 poeme simfonice, două concerte pentru pian (finalizate), mai multe lucrări corale sacre şi o mare varietate de piese solo pentru pian. Eseurile şi corespondenţa sa, care au fost de asemenea publicate, umplu multe volume. În calitate de compozitor, a extins tehnica scrierii pentru pian, oferind instrumentului nu numai strălucire, ci şi un sunet complet şi bogat, aproape orchestral. Compoziţiile sale virtuoase pentru pian sunt cele mai provocatoare din punct de vedere tehnic. Majoritatea compoziţiilor sale poartă titluri şi sunt reprezentări ale unei scene naturale, sau ale unei idei poetice sau ale unei opere de literatură sau de artă.
Cea mai decisivă influenţă a venit din partea violonistului Nicolo Paganini, care l-a inspirat să devină cel mai mare pianist din vremea sa şi să extindă tehnica pianului, prin dificultăţi inimaginabile anterior, pentru a atinge noi străluciri şi sonorităţi.
Liszt a extins limbajul armonic al timpului său, chiar şi în lucrările sale timpurii, iar dezvoltarea sa ulterioară a armoniei cromatice a ajutat la ruperea tonalităţii şi a condus în cele din urmă la muzica atonală a secolului al XX-lea. A inventat „poemul simfonic” pentru orchestră şi metoda „transformarea temelor”, prin care una sau două teme în diferite forme pot oferi baza unei întregi opere, în formă muzicală - un principiu din care Wagner şi-a derivat sistemul aşa-numitului „leitmotiv” în operele sale. A adus de asemenea inovaţii radicale în armonie. Este socotit un compozitor prolific şi unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai Noii Şcoli Germane.
Naşterea recitalului solo de pian
La începutul anilor 1800, era nemaiauzit ca un muzician să cânte singur un concert întreg. Liszt de multe ori nu găsea niciun muzician cu care să împărtăşească un program – cu mii de spectacole - şi astfel a susţinut câteva recitaluri solo. Faima i-a permis să umple sălile de concerte cu interpretările sale individuale, ridicând pianul la nivel de instrument solo. Pianul era poziţionat pe scenă, astfel încât publicul să-i poată vedea mâinile şi astfel sunetul să se proiecteze mai tare.
Un exemplu de compoziţie şi tehnică interpretativă este „La Campanella”, al treilea dintre cele şase Grandes études de Paganini, S. 141 (1851), faimos pentru faptul că este una dintre cele mai dificile piese scrise vreodată pentru pian.
A fost primul pianist care a susţinut recitaluri solo şi a muncit mult pentru a încuraja interpretarea muzicii de Bach, Beethoven, Schubert, Berlioz, Mozart, Frederic Chopin, Wagner şi Robert Schumann, transcriind lucrările lor pentru pian şi interpretându-le în concerte, într-un moment în care erau insuficient apreciate. A ajutat compozitorii mai tineri, printre care Edvard Grieg, Mily Balakirev, Aleksandr Borodin şi Claude Debussy şi a învăţat un număr de elevi care au devenit ei înşişi virtuoşi celebri.
De exemplu, spre sfârşitul vieţii Liszt are şansa de a se întâlni la Roma cu Debussy. Aici, la o petrecere, Liszt cântă una dintre piesele lui Debussy, precum şi Ave Maria de Schubert. Debussy este foarte impresionat de Liszt şi cântă pentru acesta, împreună cu un alt muzician, Paul Vidal, un aranjament de duet pentru două piane al „Simfoniei Faust” de Liszt. În timpul acestei reprezentaţii se pare că Liszt ar fi adormit, având scuza venerabilei vârste de 75 de ani.
Cunoscutul compozitor şi pianist a fost o figură controversată, atacat de rivali pentru inovaţiile sale, care după un timp s-a demonstrat că au revoluţionat muzica vremii sale, anticipând numeroase evoluţii ulterioare. Prinţesa Sayn-Wittgenstein a afirmat: „Liszt şi-a aruncat suliţa mult în viitor”. Liszt a întâlnit-o pe prinţesa rusă Caroline zu Sayn-Wittgenstein (1819-1887) la Kiev şi a intrat într-o relaţie cu ea.
Compune şi interpretează muzică orchestrală, inclusiv poeme simfonice. Printre lucrările sale de pian cele mai spectaculoase se numără „Etudes”, „Rapsodiile maghiare” şi „Valsurile Mephisto”, care necesită atât abilitate tehnică cât şi expresivitate. „Sonata pentru pian în B minor” (1853) este recunoscută în general ca fiind capodopera lui Liszt şi este un model al tehnicii sale de transformare tematică, care este de asemenea proeminentă în poemele simfonice.
Concerte în Principatele Române
Liszt a avut diverse turnee în Muntenia, Moldova şi Transilvania, unde s-a bucurat de multă căldură, înregistrând mari succese. A fost atras şi încântat de muzica populară românească şi astfel compune prima „Rapsodie Română”, pentru pian, cu teme luate de la Barbu Lăutaru, din doine, balade şi cântece de petrecere. De altfel, însuşi termenul de „rapsodie” este folosit pentru prima dată în muzică de către Franz Liszt.
Muzică corală sacră şi muzică de orgă
Compozitorul a scris şi lucrări de muzică corală sacră. Acestea variază de la oratoriul său patriotic „Legenda Sfintei Elisabeta”, la o întreagă gamă de lucrări liturgice şi devoţionale în care a încercat să reformeze muzica bisericească catolică din sentimentalismul predominat al perioadei.
Deşi abilităţile sale de organist nu se ridică la nivelul abilităţilor sale de pianist, Liszt s-a interesat de orgă şi a contribuit la repertoriul instrumentului cu lucrări care cer anumite virtuozităţi tehnice.
Generos cu prietenii
Liszt era cunoscut ca fiind generos cu familia şi prietenii, cât şi cu oamenii pe care nu-i cunoştea. De multe ori găzduia la el acasă diverse persoane, inclusiv prinţesa, studenţii la pian care nu aveau unde să meargă şi diverşi prieteni precum Hector Berlioz când era sărac. În gospodăria din Weimar exista şi o pisică pe nume Madame Esmeralda şi un câine de pază puternic pe nume Rappo.
În afară de a fi prieteni apropiaţi până la sfârşitul vieţii lui Wagner, Wagner l-a considerat pe Liszt un muzician de vârf, afirmând: „Mă simt complet 2demn de dispreţ ca muzician, în timp ce tu, aşa cum m-am convins acum, eşti cel mai mare muzician din toate timpurile”. Liszt a fost socrul compozitorului Richard Wagner.
Acte de caritate
În anii 1850, Liszt câştiga atât de mulţi bani, încât a donat marea majoritate a veniturilor sale din concerte unor organizaţii de caritate. A donat unor programe muzicale precum Şcoala Naţională de Muzică din Ungaria, a ajutat la construirea Catedralei din Koln, a unui gimnaziu la Dortmund şi la nenumărate spitale, şcoli etc..
În 1842 a avut loc Marele Incendiu din Hamburg, care a distrus o mare parte din oraş, lăsând mulţi oameni fără adăpost. Liszt a oferit câteva concerte, donând veniturile celor cu probleme.
Ultima perioadă din viaţă
În ziua de 2 iulie 1881 Liszt a căzut pe scările hotelului în care a stat la Waimar. Accidentul, care l-a imobilizat timp de opt săptămâni, i-a schimbat starea. Au început apoi să se manifeste o serie de afecţiuni: astm, insomnie, cataractă în ochiul stâng şi boli cronice de inimă, care au contribuit în cele din urmă la moartea lui Liszt. Încetul cu încetul, starea sa sufletească a decăzut şi l-au invadat sentimente de dezolare, disperare şi moarte, pe care le-a exprimat în lucrările sale din acea perioadă: „Am o tristeţe profundă în inimă, care din când în când trebuie să izbucnească în sunet”.
În iulie 1886 călătoreşte la Festivalul de la Bayreuth în timp ce era bolnav, deoarece fiica sa Cosmina organiza Festivalul, după moartea soţului ei Richard Wagner. Aici face o pneumonie şi moare pe 31 iulie. S-a speculat că malpraxisul medical ar fi putut juca un rol direct în moartea lui Liszt. Este îngropat trei zile mai târziu în cimitirul oraşului Bayreuth. Casa în care a murit (Bayreuth Wahnfriedstr. 9) a devenit „Muzeul Franz Liszt”.
Hans Christian Andersen despre Liszt: „Când Liszt a intrat în salon, a fost ca şi cum ar fi trecut un şoc electric”, scria autorul în jurnalul său, după ce l-a văzut pentru prima dată pe Liszt. „Parcă o rază de soare trecea peste fiecare faţă”.
