Monica Lovinescu ar fi fost cu noi acum, când scriem istorie. Ioana Pârvulescu despre miting şi „Scrisori către Monica”.

Lansate în contextul acestor zile în care se scrie istorie, „Scrisorile” către Monica Lovinescu, grele de istorie, par profetice.

Nu e întâmplător că, scrise fiind, la începutul comunismului în România, când revolta împotriva Sistemului care se năştea echivala cu moartea, sunt lansate în săptămâna în care nemulţumirea faţă de persistenţa Sistemului a răbufnit mai năvalnic ca niciodată.

Volumul al doilea al „Scrisorilor către Monica”, la 5 ani distanţă de primul volum, care include scrisori ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, din perioada cumplită a bolşevizării României, 1951-1958, către fiica sa, Monica Lovinescu, aflată în exil, a fost lansat de curând la librăria Humanitas Cişmigiu, în prezenţa Ioanei Pârvulescu, a Gabrielei Creţia, care le-a tradus şi a lui Astrid Cambose, care le-a descoperit şi editat.

„O mamă îi scrie aproape zilnic fiicei sale, pe care nu ştie dacă o va mai întâlni vreodată. Suntem în România, în deceniul cel mai cumplit al comunismului, în anii ’50 ai secolului trecut. Asistăm la stricarea din temelii a vechii lumi, la teroare, mizerie..., umilire. Scrisorile îi sunt adresate Monicăi Lovinescu, la Paris”, consemnează Ioana Pârvulescu.

Înafar[ de o uriaşă dragoste maternă care răzbate din fiecare cuvânt al scrisorilor şi care s-a dovedit a fi o dragoste martirică până în ultima clipă, stă destinul unor femei excepţionale, mamă şi fiică, forţate, de abuzivul şi dezumanizantul regim care se instala, să trăiască departe una de alta.

Regimul avea nevoie de o legitimitate pe care nu aveau cum să o capete în mod onorabil, astfel că şi-a falsificat una prin teroare. Avea nevoie de primele lui victime. Astfel, posesorii celor mai frumoase minţi ale vremii au fost defăimaţi drept „duşmani ai poporului” şi distruşi prin umilire, marginalizare, întemniţare sau exterminare.

Ecaterina şi Monica Lovinescu au fost şi ele jertfite pe altarul fals al imposturii comuniste- fiica prin exil, iar mama print-o moarte lentă în lungii ani de chinuri, tracasări şi umilinţe, ce aveau să culmineze cu închisoarea aducătoare de moarte.

De ce? Pentru că doamna avea o fată care arăta la lumina zilei faţa demonică a regimului întunecat, pe care o apăra cu toată fiinţa ei.

Ioana Pârvulescu a deschis lansarea vorbind, cum altfel, dacă nu de Istorie. Istoria care se scrie acum, în Piaţa Victoriei, Istoria pe care o scriau cei ca Monica Lovinescu sau cei dinaintea ei, interbelicii, Cioran, Eliade, care erau urmăriţi de ideea de a scrie istoria.

Scrisorile, o punte între două lumi, una liberă (a fiicei) şi una încarcerată (a mamei), între două istorii, ne pot ajuta să înţelegem mai bine ce trăim astăzi, în lumina istoriei de atunci.

Astfel, că cine, decât Monica Lovinescu ar fi dorit să fie în mijlocul evenimentelor şi ar fi dorit să fie cu noi, în asemenea momente, a spus Ioana Pârvulescu, citând un motto din „Jurnalul” scriitoarei:

„Am atâta indignare încât mi-ar ajunge pentru încă o viaţă”. Ar fi avut acum unde s-o folosească, conchide Ioana Pârvulescu.

Istoria cea „tristă până la necuviinţă”

Şi pentru că e vorba de o carte unde pe un talger al balanţei este instoria şi pe celălat este umanul, Ioana Pârvulescu a început prin a pune în context cele 2 generaţii – cea a mamei (Ecaterina) şi cea a fiicei (Monica).

Mama a apucat o perioadă mai frumoasă a istoriei în copilăria ei. A urmat apoi generaţia interbelică, a lui Eliade si a lui Cioran, generaţia aceea frământată, care a dorit să scrie istoria.

„A face istorie era cuvântul nostru de ordine şi a generaţiei noastre”, spunea Cioran, numind-o, în acelaşi timp „opera diavolului”.

„Istoria este negarea moralei. Daca aprofundezi istoria, e imposibil sa nu fii pesimist. Din clipa în care am descoperit istoria mi-am pierdut orice iluzie. E într-adevăr opera diavolului. Privind răutatera oamenilor şi absurditatea evenimentelor şi răsfoind paginile istoriei triste până la necuviinţă, ajungi a nutri o nostalgie reprezentată de ambiţiile spiritului - nostalgia banalităţii”.

Două eroine de tragedie antică

Cartea scrisorilor e o carte cu valoare arhetipală, afirmă Ioana Pârvulescu. Pentru că e vorba de două femei în faţa istoriei, femei care se luptă cu istoria într-un mod exemplar, aşa cum numai Antigona sau Electra să mai fi făcut. Mama, de exemplu, se lasă omorâtă ca să nu cedeze şantajului de a o aduce pe fiică înapoi în ţară.

„Avem de-a face cu două eroine de tragedie care nu cedează nicio clipă în faţa istoriei, deşi femininul lor este, pe de altă parte şi unul foarte fragil.

Ele aveau şi o componentă gingaşă, o componentă a femeii interbelice- cochete, doritoare de haine frumoase, de amerge la un film, de a citi o carte, de a avea o viaţă obisnuită, cu nostalgia banalităţii. Tocmai pentru că există ambele componete, componenta de eroină exemplară şi componenta de fragilitare interbelică- aceste scrisori capătă o valoare universală, o valoare care ne priveşte pe toţi, (mai ales, pe toate dintre noi), punctează Ioana Pârvulescu.

„Scrisorile” au fost traduse, cu empatie extraordinară, de Gabriela Creţia. Iar contrastul dintre cum le-a tradus distinsa profesoară şi cum au fost ele traduse pentru anchetă, de un lucrător la securitate (documente ce se află la sfârşitul cărţii) vine să confirme, parcă, reflecţiile lui Cioran despre cruzimea istoriei, care, se înclină uneori de partea nelegitimă a lucrurilor.

A existat, spune doamna Creţia, o fractură îngrozitoare în istoria noastră, atunci când s-a înlocuit o societate normală, ordonată, echilibrată, coerentă, în care puteai gândi liber, vorbi liber, şi în care orişicine îşi putea găsi locul, cu una încărcată de spaime şi dezgust, aducătoare de sărăcie (materială şi spirituală), foamete, frig, mizerie, umilinţă, suferinţă, încarcerare, ucideri, decapitare a societăţii de intelectualitatea ei.

„Tare ca o stâncă şi delicată ca o floare”, Ecaterina Bălăcioiu a fost o martoră şi o martiră a regimului dezgustător care a distrus-o şi a omorât-o. A fost o femeie de o rectidudine morală, de un simţ al demnităţii exemplar şi rar, amintea Gabriela Creţia, carei i-a evocat şi pe părinţii şi bunici săi, oameni de onoare care au refuzat compromisul, întocmai ca Ecaterina şi Monica Lovinescu.

Tia Şerbănescu povestea în cartea sa, „Trântind uşa”, că înţelesese de unde moştenise Monica Lovinescu tăria de caracter şi talentul de a se devota unei cauze. Fiica era depozitara iubirii mamei ei, care s-a stins ca fata ei, pe care o privea ca pe o minune, să dureze şi să-şi împlinească rostul.

„Şi am înţeles de ce Monica Lovinescu n-a renunţat nicio clipă, n-a cedat niciun moment în lunga ei viaţă de martor al adevărului. Avea de rascumpărat sacrificiul mamei ei”.

Există, în biografia Ecaternei Bălăcioiu-Lovinescu, cele două faţete ale perioadei faste şi apoi a celei tragice.

Ea este fiică de boieri olteni, boieri adevăraţi, (nu de ciocoi- ţine să sublinieze Gabriela Creţia) acel tip de boieri care ştiau să iubească pământul, să-l facă să rodească, să-l respecte ca şi pe oamenii care îl lucrau. Filonul acesta, moştenit de la părinţii ei, se simte la Ecaterina când evocă conacul de la Roşeţu unde a copilărit şi unde a fost pe deplin fericită. Amintirile acestea îi susţin moralul ori de câte ori, umilită şi lovită de răutatea asupritorilor, se refugia în ele.

La Bucureşti are o viaţă de o mare bogăţie culturală. Îşi imparte viaţa cu elita scriitoricească, împreună cu respectatul ei soţ, scriitorul şi criticul literar, Eugen Lovinescu. În casa lor se ţineau şedinţele cenaclului Sburătorul.

Apartamentul lor e un spaţiu decorat cu rafinament, plin de tablouri, mobile stil, covoare de preţ şi mii de cărţi, cu dedicaţii preţioase, care s-au pierdut între timp, fiind distruse în mos deliberat.

Ea este o adevărată doamnă, profesoară şi inspectoare de limba franceză, cu studii la Paris. Fibra ei spirituală e impregnată de efectul cărţilor şi al oamenilor de carte. Are prieteni scriitori celebri, precum Cella Serghi, Camil Petrescu, Felix Aderca, Eugen Jebeleanu, Ion Barbu, Ion Caraion, surorile lui Delavrancea, nevasta lui Eliade. Sau actriţe de prim rang: Aura Buzescu sau Elvira Godeanu.

În scris este originală, imaginativă, posedă o extraordinară forţă descriptivă şi o autentică vibraţie lirică. Extraordinarul ei umor este o coardă pe care o mânuieşte virtuos, chiar cu intenţia de a-i descreţi fruntea Monicăi.

Faţeta tragică se deschide dupa 47, odata cu venirea ocupantului roşu.

Este umilită de faptul că trebuie să facă propagandă. E disperată că trăieşte în mizerie, că îşi vede apartamentul invadat, intimitatea batjocorită, iar viaţa spionată arată în ce măsură era în vizorul securităţii.

Sănatatea o părăseşte, dar scrisorile - pe care le-a scris neîntrerupt, timp de 11 ani, către fiica sa - erau un efort de exorcizare pentru ea şi un fel de trasfuzie de energie pentru fiică.

Există oameni care şi-au focalizat întreaga lor existenţă pe o idee, credinţă sau o persoană. Tertulian, Lucretiu, Juan de la Cruz, Petrarca. Asemenea acestora, Ecaterina a sacrificat totul, o jertfa splendidă pe altarul iubirii pentru fiica sa, conchide Gabriela Creţia.

„Scrisorile” sunt şi un fel de rugăciune prin care ea încearcă să creadă că totuşi sfârşitul va fi bun. Dar, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul volumului, către anul 1958, avcem senzaţia este de cumplită tragedie. Mama ştie că va fi arestată şi scrisorile se întrerup.

Arestată în 1958, la 71 de ani, Ecaterina Bălăcioiu a murit în închisoare, la 73 de ani, demn, aşa cum a trăit.

Până la urmă, acesta a fost şi sensul şi mesajul cu care doamnele care au vorbit au încheiat seara- „Să trăieşti demn şi să mori aşa cum ai trăit”- pentru a ne putea „duce acasă sau la miting”, a precizat Ioana Pârvulescu, „cu acest cadou din partea noastră”.