Copilăria unui „duşman de clasă” în Republica Populară Română şi vidul copilăriei de astăzi

Zâmbetul păpuşii mele sau Copilăria unui „duşman de clasă” în Republica Populară Română, de Ileana Rotaru, lansată chiar de 1 iunie, la Bookfest, este, aşa cum scrie chiar autoarea, o altfel de carte pentru copii.

E cartea unui copil căruia adulţii comunişti de la conducerea ţării i-au ucis copilăria şi au încercat să-i mutileze umanitatea. Dar nimeni n-a reuşit să ucidă în fosta profesoară de română ceea ce era esenţial - sufletul de copil, frumos şi aflat în căutarea adevărului.

Cartea, care cuprinde în versuri o existenţă călcată în picioare de bestialitatea regimului, impresionează profund de la prima pagină, de fapt, de la coperta care înfăţişează o fotografie de familie din 1943, cu mama autoarei împreună cu încă patru fraţi ai poetei.

Ileana era un copil de 12 ani când tatăl ei a dispărut fără urmă, fiind răpit de regimul criminal adus din Est.

„Pentru că a organizat Mişcarea Română de Rezistenţă în judeţul Mehedinţi, a redactat un afiş anticomunist şi a trimis o scrisoare către „Europa Liberă” prin care să comunice vestului situaţia din România (şi să se pregătească pentru când vin americanii), tatăl meu, învăţătorul D.I Totir, a fost arestat, condamnat la moarte şi executat de către regimul comunist, pe 20 iulie 1953, ora 1.30 noaptea, la Craiova”, scrie Ioana Rotaru în Argumentul cărţii ei de poezii.

Asemenea lui au fost mii şi mii de intelectuali şi patrioţi români, iar Mişcarea aceea a adunat muncitori, ţărani, intelectuali ce protestau toţi împotriva ocupaţiei sovietice, în anul 1953, le-a explicat autoarea copiilor prezenţi la lansarea cărţii.

Averea familiei a fost confiscată, au fost evacuaţi din casă, mama a fost dată afară din învăţământ. Au fost lăsaţi muritori de foame- o mamă şomeră şi singură cu şase copii orfani de tată, în România comunistă, după război.

„Pentru că eram copiii acestui patriot român, comuniştii ne-au considerat duşmani de clasă, ne-au persecutat, ne-au interzis dreptul la viaţă, condamnându-ne la înfometare şi boli grave, ne-au suprimat dreptul la învăţătură, excluzându-ne din şcoli (gimnaziu, liceu, facultate), dreptul la muncă, dreptul la fericire”.

Cum au supravieţuit? Prin dârzenie, iubire frăţească, dragoste şi respect pentru părinţi şi prin ajutorul unor profesori, spunea autoarea.

Mama lor, învăţătoarea Nicoliţă Totir, se angaja zilieră (hamal în port, muncitoare agricolă, femeie de serviciu) pentru a ţine copiii în viaţă. Fratele mai mare nu mânca zile în şir pentru ca cei mici să aibă o felie de mămăligă sau o „ciorbă” din copite de vacă. Ileana Rotaru n-a fost primită la şcoală, deşi avea cele mai bune note. S-a angajat muncitoare necalificată, a făcut liceul la fără frecvenţă. A făcut facultatea după ani de zile de muncă în producţie.

Ileana era un copil când tatăl i-a fost luat de lângă ea. L-a aşteptat ani şi ani, iar acum, la 77 de ani îl aşteaptă încă. Abia în 1974, la insistenţele fraţilor autoarei, le-a fost comunicat decesul. Cauza decesului şi o parte din adevăr le-a aflat după 1989. Nici până astăzi nu i-a aflat mormântul şi, pentru că nu există un loc unde să poată merge să pună o floare în memoria tatălui ei, îi dedică această carte.

„Această carte e o floare”, a spus autoarea, care a citit poezia Valea Piersicilor, dedicată acelora care au murit departe de familiile şi copiii lor şi al căror mormânt nu este cunoscut nici astăzi

Bate vânt de iarnă/ Valea Piersicilor…/O bătrână doamnă/ Seceră. Tot seceră.

-Hai, coboară, Doamne,/ Vino pe pământ,/ Crimele din lume/ Să le spui Plângând.

A înflorit zăpada:/ Flori de piersic alb./ E-n adânc livada,/ Ţipă spre Înalt.

Trupuri chinuite/ Plâng tăcut în flori,/ Suflete sfinţite/ Mă tot cheamă-n zori./

Şi nu ştiu de unde:/ Craiova?... Aiud?.../ Mă cuprinde frigul,/ Şi nu pot să uit./

Ani de dor şi chinuri,/ Nopţi fără de somn/ Mi te-aduc în preajmă,/ Şi eşti, tată, om./

Nu eşti doar un nume/ În dosar închis,/ Ai mormânt şi cruce,/ Te veghează Crist.

Dar când dimineaţa/ Flori de piersic ard,/ Se aud doar câinii/ Lătrând peste-un gard,/

Luna îngheţată/ Suflă-n pumnii goi/ Luminând dosare/ Pline de eroi./

-Hai, coboară, Doamne,/ Vino pe pământ,/ Crimele din lume/ Să le spui Iertând.

După atâţia ani adevărul ne este, încă, ocultat. Uneori răzbate ca un ghiocel plăpând din paginile unor cărţi. Cartea aceasta este o asemenea încercare, a mărturisit autoarea.

„Trebuie să aflaţi adevărul , a transmis ea copiilor din sală, „pentru că numai adevărul vă dă libertate şi demnitate”, delegându-i, parcă, să caute adevărul. Adevărul despre răul care a fost şi care, sub alte chipuri se manifestă şi astăzi. Adevărul ca înţelegere a prezentului şi ca esenţă a viitorului.

Lansarea acestei bucăţi de memorie, în sine, a fost înduioşătoare. Cuvintele autoarei, de o sinceritate dezarmantă, fără înflorituri sau emoţii inutile, cutremurau şi ajungeau direct la inimă. Micuţă de statură, dar cu glas clar şi ochi vii, autoarea impresiona prin întreaga ei făptură. Singură, pe scenă, prezentându-şi cartea precum un destin, se adresa copiilor de astăzi, încercând punţi de legătură printr-un fantastic dialog între două lumi, între două copilării, între două istorii, un dialog atât de necesar. Nu ştiu cum ar fi putut copiii de acum să înţeleagă grozăvia zilelor de atunci, dacă nu ar fi existat emoţia gândului sincer de a transmite nu doar o poveste personală ci un adevăr cutremurător pe care ei trebuie să-l cunoască pentru a înţelege lumea aceea de atunci şi prin ea, pe cea de astăzi. Astfel de cărţi sunt cărţi necesare. Citindu-le şi sondându-le adevărul tinerii, da, tinerii tehnologizaţi şi lipsiţi (adesea de răbdare) se vor trezi înţelegându-se chiar pe ei înşişi- căci acest destin al copiilor cu copilăria ciuntită de absurdul comunist ne va urmări pe toţi, copiii, nepoţii, stră-stănepoţii celor din comunism.

Prin versurile scurte, cu rimă, prin figuri de stil pline de semnificaţii, realitatea de atunci cu copilăria ei chinuită, apare copiilor noştri de astăzi în toată grozăvia ei:

„Chiar în urmă se târa/ O elevă mică./ Avea ochii ca mura,/ Mersul de bunică.

Îi dăduse, ieri, un moş,/ Preţ că-i tăia lemne,/ O pereche de galoşi/ Hârbuiţi de vreme.

Toată carnea o durea,/ Ca o bubă. Toată./ Că fusese grea securea/ Pentru ea- o fată...

Hohotea frângând castanii/ Toamna zgripţuroaica,/ Şi tot căutându-şi banii/ S-a întâlnit cu fata./

I s-a strecurat în sân/ Prin hăinuţa ruptă,/ Şi-a îngheţat-O înfăşurând/ Şerpi vineţi pe burtă,

A şuierat căutând/ Prin ciorapii rupţi./ N-a găsit nimic. Urlând/ A trântit-o-n brânci. (Toamna zgripţuroaică)

Ileana Rotaru a răspuns la o întrebare a reporterului Epoch Times spunând că nu vom afla adevărul în toată grozăvia lui pentru că nu s-au desecretizat dosarele. „Cele mai importante sunt încă secretizate, chiar dacă nenorocirile s-au întâmplat în 1953”.

Prin aceste secretizări dublate şi alte modalităţi de ascundere a adevărului şi a distragerii atenţiei generale, începută imediat după decembrie 89 şi continuată prin adevărate campanii de prostire a populaţiei (prin emisiuni TV de nivel extrem de scăzut, ştiri false, etc) prin toată această inventare a unei societăţi a spectacolului ieftine şi golite de semnificaţii şi de cultură adevărată, copilăria copiilor noştri este expusă unei altfel de ciuntiri, nu mai puţin periculoasă decât cea descrisă de Ileana Rotaru, cea a vidului existenţial.

Cartea Ileanei Rotaru poate fi vizualizată şi achiziţiontă de aici.