Nae Caranfil, despre anii '80: "Ne bălăceam într-o minciună generalizată. Adevărul era singura valoare spre care puteam tinde"

Cum erau munca, şcoala, timpul liber, în anii 80- cei mai negri ani ai regimului Ceauşescu? Cum se lucra sub propagandă şi cenzură? Cum se încerca fentarea lor? Cât de mult suntem şi astăzi prizonierii aceluiaşi sistem?

Cum ne raportăm la tinereţe? Sau la părinţii noştri şi tinereţea lor şi ce anume învăţăm din experienţa generaţiilor dinainte? În ce ordine valorizăm libertatea, condiţiile economice şi mijloacele de informare?

Ultima dezbatere din anul 2016 organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, intitulată „Cotidian şi social în anii '80. Munca, timpul liber şi şcoala” a adus în discuţie viaţa cotidiană din perioada comunistă şi a încercat, direct şi indirect să dea unele răspunsuri la aceste întrebări.

Invitaţii - regizorul Nae Caranfil şi criticul de film Irina Margareta Nistor - au vorbit din perspective diferite despre ce însemna viaţa din acei ani.

Trebuia să păcălim sistemul prin mijloace artistice

Atmosfera de la Facultatea de Film, povesteşte Nae Caranfil, era subversivă. Dacă voiai să ai succes (succes sub formă de stimă pe care ţi-o acordau ceilalţi - colegi şi profesorul „de măiestrie”), trebuia ca filmele pe care le făceai să aibă un element subversiv, în care toate „simboalele” să conţină, voalat, o înţepătură la adresa sistemului. Iar acest lucru se întâmpla nu doar în filme, ci şi în teatru.

Studenţii la film de atunci, care visau o carieră cinematografică, intrau cu modele de filme şi de actori stabilite. Ei nu funcţionau într-o lume culturală strict românească - aveau capul întors peste ocean şi admirau tot ceea ce se făcea anti-sistem, într-o încercare eroică de a spune adevărul. Peste tot se încerca o fentare a sistemului, într-un fel sau altul, îşi aminteşte regizorul.

„De fapt, despre asta era vorba în toţi anii aceia: cum să faci să spui adevărul! Pentru că eram înconjuraţi de minciună, ne bălăceam într-o minciună generalizată, iar aceasta era singura valoare pe care o simţeam, care era palpabilă şi spre care puteam tinde: a spune adevărul cumva, prin orice limbaj, cu orice cuvinte”.

Dar existau nişte praguri peste care nu treceai. Ca absolvent de film, dacă, după cei 3 ani de stagiatură undeva, pe o poziţie obscură, voiai să devii un nume mai târziu, ar fi trebuit să urmezi o schemă bine-stabilită: în primul an să faci un film prostuţ- adică ceva neînsemnat cu care să nu ieşi în evidenţă, un film ceva mai bun, în al doilea an, urmat de unul bunişor în al treilea. Abia apoi puteai să faci un film bun.

Să nu uităm că mereu, pe vremea aceea, era obligatoriu ca arta să reflecte „realizările măreţe ale socialismului”. Cei care reuşeau să infiltreze mesaje cu subînţeles anti-sistem în modul lor de abordare, erau admiraţi pentru curajul lor şi priviţi cu o aureolă de disidenţi. De aceea, spunea Caranfil, studenţi fiind, priveau cu admiraţie spre Daneliuc şi Veroiu care au avut acest curaj.

„Anii '80 au început cu un mic cutremur în viaţa politică românească: în plin delir propagandistic reprezentat de Congresul partidului, un tovarăş comunist, Pârvulescu, s-a apucat şi l-a tras pe Ceauşescu de urechi, în plen. Cu acest moment în care cineva a îndrăznit să spună „Regele e gol”, am început şi noi să credem că e cazul să facem ceva pentru a repara ceva din acea minciună generalizată”.

Dar debutul ca regizor al lui Nae Caranfil avea să fie în teatru, nu în film, unde nu realizase decât scurt-metraje, cel mai cunoscut fiind Frumos e în septembrie la Veneţia (1983).

Un sistem care nu-ţi dădea voie să performezi

În ciuda tuturor miturilor despre calitatea nemaipomenită a învăţământului românesc, acesta nu era, de fapt performant.

„Învăţământul nu era mai performant decât este acum. Poate că era o oarecare disciplină - nu comenta nimeni profesorul etc”, rememorează Margareta Nistor, a cărei voce ne-o amintim prea bine de pe casetele video pe care le urmăream în clandestinitate în anii '80.

Chiar şi mult-discutata teorie a doctoratelor corecte e greşită. Se copiau tezele unele de la altele. Plus că, până în '89, nu puteai să-ţi dai doctoratul fără să fii membru de partid.

O altă frână în realizarea viselor în carieră era cea legată de repartiţii. Marile oraşe erau toate închise pentru noii absolvenţi, astfel că aceştia erau nevoiţi să accepte repartiţiile care li se ofereau prin diverse sate sau oraşe mici (dacă existau şi astea), de regulă „unde se agaţă harta-n cui”. De exemplu, Margareta Nistor, ca absolventă de limbi străine a fost obligată să aleagă două sate, pe lângă Piatra Neamţ; într-unul dintre acestea n-a ajuns niciodată din cauza drumului rămas impracticabil până în ziua de astăzi.

Creativitatea era inhibată şi nu se punea problema să-ţi urmezi vocaţia. „Era o chestiune de şansă, nu neapărat dacă îţi doreai să faci puteai să şi faci”, a mai spus criticul de film, care, ca absolvent de engleză-franceză, a resimţit foarte acut imposibilitatea de a călători.

Ea n-a rămas în satul acela 3 ani, aşa cum cerea legea pentru realizarea acelei „stagiaturi” obligatorii. A fost recomandată de Tudor Caranfil (tatăl regizorului Nae Caranfil), ca traducător de film şi a tradus filme pentru televiziune şi pentru cinematecă.

Lipsa şomajului era un alt mit. „Bineînţeles că exista şomaj, dar nu aveai voie să fii şomer”- era considerat act de vagabondaj.

Şi acesta, ca şi alte mituri despre viaţa „mai bună” din comunism, a proliferat în minţile multora care se învârt, asemenea prizonierilor unei închisori, în jurul aceluiaşi cerc binecunoscut- un fel de mutilare spirituală perpetuă.

Există o inerţie de a trăi în acest sistem, aceasta fiind, oarecum, concluzia dezbaterii despre Cotidianul anilor '80. Iar din cauza acestei inerţii, menţinute (tot de foştii păstrători ai sistemului), nu este posibil un „restart” real în straturile profunde ale socialului anilor 2000.