La Ipoteşti, în lamura Poeziei

Motto:

Fiind băiet, păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor;

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas.

(Mihai Eminescu – ”Fiind băiet, păduri cutreieram”)

Rar român ştiutor de carte care să nu fi trecut ori să nu vrea să treacă pe la Ipoteşti, satul copilăriei, dacă nu cumva şi al naşterii, celui mai mare poet român al tuturor timpurilor, Mihai Eminescu.

Satul Ipoteşti, din imediata apropiere a municipiului Botoşani, este situat într-o vale închisă de dealuri, odată împădurite, pe după care stau ascunse alte sate mai mari, ca Dumbrăveni, Cocoreni, Călineşti ş. a. Aici, la conacul ridicat de tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, şi-a petrecut Mihai copilăria, până a nu fi trimis la şcoală la Cernăuţi, şi de atunci încolo pe vremea vacanţelor.

Iată cum descrie casa copilăriei lui Eminescu, cel mai competent biograf şi cronicar al operei sale, G. Călinescu: ”Locuinţa părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară, dar încăpătoare şi gospodărească, nu lipsită de anume eleganţă rustică. Era o construcţie geometrică, puţin ridicată asupra solului, cu alte două ferestre mari în laturi. Un pridvor înalt în faţă, la care suiau pe vreo şapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei, în chip de fronton grec, sprijinit pe două coloane zvelte, dădeau albei clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic. De o parte şi de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau rămuroşi.

Ca la orice gospodărie de ţară se vedeau în apropiere odăi pentru argaţi şi slugi, şopruri şi hambare, iar în fund o livadă cu pomi fructiferi şi câţiva butuci de vie. Dindărătul unor uluci din scânduri bătute în lungime una peste alta în nişte pari de lemn, pe sub umbra a doi tei imenşi, se înălţa o clopotniţă paralelipipedică, de asemenea din scânduri, aşezate vertical, cu înfăţişare de coteţ de porumbei. Pari lungi proptiţi în toate laturile împiedica năruirea acestui sacru şopru, în vecinătatea căruia se ridica, nu prea sus deasupra aceloraşi uluci, căciula de tablă a vechii bisericuţe de lemn.

Înlăuntrul casei, o odaie pe dreapta, cu o fereastră în faţă şi două laterale, dând cu uşa înspre sală, alcătuia camera de meditaţie şi de lucru a lui Gh. Eminovici, iar în zilele mari salonul de primire a musafirilor. La perete erau dulapuri cu cărţi – al cărui număr nu trebuie să-l exagerăm – în mijloc o masă cu două sfeşnice, o călimară şi o scrumelniţă, câteva scaune împrejur, pe pereţi unele chipuri de domnitori făcute de un neamţ bătrân, anume Antoni Zigri, pripăşit pe la moşia lui Balş şi care zugrăvise şi pe Raluca cu destulă măiestrie. (...)

Cealaltă odaie, de dormit, era fără îndoială mobilată cu lucrurile aduse de Raluca drept zestre. (...) Ne închipuim că o altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, având aspectul nud al unei săli de internat, cu lucruri puţine şi tari. Copiii mulţi nu erau însă acasă decât în vacanţă, deoarece umblau pe la şcoli, iar diferenţa de vârstă face ca nici în epoca cea mai fragedă să nu se fi întâlnit laolaltă. Acesta este, dar, întâiul univers restrâns al copilului Mihai”.

Acum, deşi perioada interbelică a României s-a remarcat prin înflorirea culturală, trebuie să-i constatăm acelui răstimp şi metehnele. Astfel, deşi Mihai Eminescu era deja socotit poetul nostru naţional, în anul 1924 casa copilăriei lui a fost dărâmată! Din nefericire, se mai întâmplă şi astăzi asemenea fapte reprobabile.

Abia în anul 1940, la Ipoteşti a fost inaugurat primul muzeu memorial, înfiinţat în casa reconstruită în 1934, pe temeliile case părinteşti a poetului. Întrucât nu respecta structura originală, această casă a fost şi ea dărâmată, şi în 1979 s-a inaugurat o altă casă, construită tot pe temelia celei dărâmate în 1924. Până în anul 1991, Casa Memorială s-a aflat sub egida Muzeului Judeţean Botoşani, iar din 1992 a devenit Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii ”Mihai Eminescu”.

Memorialul Ipoteşti cuprinde mai multe obiecte de interes muzeal şi cultural: Casa Memorială, monument reconstruit în 1979 de arhitecţii Virgil Polizu şi Constantin Dumitrescu; Bisericuţa familiei Eminovici, atestată din 1838, cu hramul ”Sfinţii Voievozi”; Biserica satului, construită începând cu anul 1929 din iniţiativa şi cu contribuţia lui Nicolae Iorga şi Cezar Petrescu; casa ţărănească de epocă (în prezent muzeu etnografic) în stil moldovenesc, proprietate a ultimului deţinător al moşiei Ipoteşti – doctorul Papadopol; Biblioteca Naţională de Poezie ”Mihai Eminescu”; Muzeul ”Mihai Eminescu”. Ultimele două obiective menţionate au fost inaugurate la 15 ianuarie, respectiv 15 iunie 2000, în cadrul amplului program cultural ”2000 – Anul Eminescu”.

Memorialul Ipoteşti dispune de un bogat patrimoniu muzeal şi cultural, dintre care se cuvin menţionate obiectele ce au aparţinut familiei Eminovici (mobilier, porţelanuri, cristaluri, linguriţă de argint cu monograma mamei poetului, sigiliul în aramă al doctorului Şerban Eminovici, fratele poetului) şi vechile obiecte specifice gospodăriei ţărăneşti, expuse în muzeul etnografic.

Un capitol aparte îl constituie fondul documentar al Bibliotecii, în care sunt incluse fotocopiile a 32 de manuscrise eminesciene, fotografii şi scrisori autografe ale poetului, Veronicăi Micle, ale lui Titu Maiorescu şi ale altor personalităţi culturale ale secolului al XIX-lea, ediţii din vremea lui Mihai Eminescu – de la ediţia Maiorescu din 1883 şi până în prezent.

Se mai pot vedea şi mormintele lui Gheorghe şi Raluca Eminovici, părinţii poetului, şi a doi dintre fraţii poetului, Iorgu şi Nicu; în apropierea acestora se găseşte şi mormântul simbolic al poetului, construit în 1988 de arhitectul Doru Bantaş. Tot la Ipoteşti se găseşte şi bustul din bronz al poetului, operă aparţinând sculptorului Gheorghe Anghel. Un rol deosebit pentru finalizarea Memorialului Ipoteşti l-au avut regretatul eminescolog Petru Creţia şi cunoscutul actor Ion Caramitru, ultimul fiind pe atunci ministru al Culturii.

Foarte important pentru autorul ”Rugăciunii unui dac”: lucrându-se pentru rânduirea obiectivelor muzeale, în curtea casei copilăriei sale, au fost descoperite vestigii ale culturii şi civilizaţiei dacilor liberi, îndeosebi ceramică. Ce poate fi mai frumos pentru poetul care scria că ”În România, totul trebuie dacizat”?

La marginea satului, turistul poate admira ”Lacul codrilor albastru”, pe care, într-adevăr, ”Nuferi galbeni îl încarcă”. Pe dealuri, încă se mai află pădurile pe care, ”fiind băiet”, le cutreiera poetul. Multe amintesc, la Ipoteşti, că de aici a prins a străluci lamura poeziei moderne române.

Ajungând la finalul volumului ”Viaţa lui Mihai Eminescu”, ilustrul critic şi istoric literar G. Călinescu, destul de stăpânit în paginile precedente, îi închina eroului său aceste vibrante rânduri: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.