Liiceanu avertizează că "un nou dictator" ar putea da foc la ţară: 2 milioane i-au ţinut cutia de chibrituri piromanului Georgescu
Filozoful Gabriel Liiceanu a atras atenţia, în cel mai nou articol al său publicat în Contributors, intitulat "Piromanul", de pericolul în care se alfă ţara odată cu victoria-surpriză în primul tur al alegerilor prezidenţiale a unui candidat considerat pro-rus - Călin Georgescu.
"Există o fascinaţie a focului care poate merge până la nevoia irepresibilă de 'a da foc'. Există, altfel spus, piromani. Mai există şi o minunată poveste a lui Amos OZ, intitulată Ordinul Linguriţei. Ce faceţi, se întreabă Oz, când vedeţi o clădire în flăcări? Şi iată răspunsul lui:
'Aduceţi o găleată cu apă şi o aruncaţi peste foc, şi, dacă nu aveţi o găleată, aduceţi un pahar, şi, dacă nu aveţi pahar, aduceţi o linguriţă – tot omul are o linguriţă. Da, ştiu că o linguriţă e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, şi fiecare are o linguriţă. Ei bine, aş vrea să fondez Ordinul Linguriţei. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtăşesc atitudinea (…) să poarte întotdeauna la reverul hainei o linguriţă, ca să ştim că suntem în aceeaşi mişcare, în aceeaşi frăţie, în acelaşi ordin, Ordinul Linguriţei'.
Ce facem însă dacă piromanul dă foc la o ţară, nu la o casă? Ce facem ştiind că, nefăcând nimic, va fi în curând cuprinsă de flăcări şi mistuită?"
Cea mai cumplită tragedie din istoria acestei ţări
"O să spuneţi că o ţară nu arde atât de uşor ca o casă. Că are multiple centuri de siguranţă: servicii secrete care o apără de cei care deschid porţile cetăţii ca să pătrundă duşmanii; că există un preşedinte al ţării menit să anunţe ce măsuri s-au luat ca ţara să nu ia foc; că o Curte Constituţională va interzice unui piroman să candideze la înalta funcţie, de vreme ce „convingerile sale nu sunt compatibile cu valorile democraţiei”; că o Biserică care-şi ia menirea în serios îi poate avertiza pe sărmanii oameni să se ferească de Diavolul care ia în deşert numele Domnului.
Că, în sfârşit, ar mai exista şi intelectuali care pot rosti adevărul mai bine decât politicienii corupţi minciuna; care pot folosi gândirea ca mijloc de orientare în lume şi verbul ca armă de apărare. Şi care vor explica, mai presus de orice, că ajungerea în funcţia de preşedinte al României a unui piroman politic care îi laudă pe Antonescu şi pe Zelea Codreanu, care se face că nu mai distinge între Est şi Vest, care consideră apartenenţa României la NATO şi UE ca eşecuri istorice şi care la întrebarea 'cum se defineşte politic' răspunde 'iubitor şi salvator de ţară' – ar reprezenta, alături de instaurarea comunismului în România după război, cea mai mare şi, pe termen lung, cea mai cumplită tragedie din istoria acestei ţări.
Am ajuns într-un moment în care ar trebui să existe, cu vorba unui gânditor autohton, 'un temei comun de înţelegere a primejdiei', în care 'ştim cu toţii ce facem şi de ce facem ceea ce facem'. Şi-n care 'cel mai lapidar dintre toate discursurile adhortative rostite vreodată, «No, hai!», este suficient'."
Mesajul lui Liiceanu pentru români
"Aşadar, dragi compatrioţi, o să vă rog să aveţi asupra voastră în următoarele zece zile micuţa linguriţă a lui Amos OZ. Nu-mi răspundeţi că linguriţa e mică şi că cei care i-au ţinut la îndemână piromanului nostru politic cutia de chibrituri au fost două milioane. Noi, nu puţini dintre cei ce ne întâlnim în comunul lucidităţii noastre şi în acel 'bun-simţ' mai răspândit pe lume decât dezorientarea şi naivitatea, suntem mai mulţi de două milioane. Duminică, pe 8 decembrie o să-i iau pe toţi ai mei, pe prieteni, pe colegi, pe toţi nehotărâţii din jurul meu şi o să încerc să-i conving să mergem cu toţii la vot, fiecare cu linguriţa lui.
Mă gândesc însă că poate mulţi dintre noi şi-au pierdut încrederea în forţa persuasivă a cuvintelor şi în puterea minţii de a convinge argumentând. Şi că poate cei pe care piromanul i-a păcălit s-au lăsat convinşi emoţional, subliminal sau cum vreţi să-i spuneţi inducţiei afective. Şi atunci voi încerca să găsesc un răspuns pe măsură la subjugarea minţii prin captare afectivă. Am să apelez la cel mai puternic instinct al nostru, la instinctul de conservare care se activează ca reacţie în faţa primejdiei: la frică.
Vă mărturisesc că mi-e frică. Mi-e frică, nespus de frică, la gândul că aş retrăi ultimii ani ai vieţii la fel cum mi-am trăit, în plin coşmar istoric, prima jumătate a existenţei mele mature. Mi-e frică să nu redevin o fantoşă trasă de sfori de bunul plac al unui nou dictator, înconjurat de o masă de lingăi şi slugi. Mi se face frică la gândul că la fel vor trăi fiul meu şi familia lui, nepoţii mei, că ţara mea va recula şi va cădea iar în prăpastia istoriei. Iată de ce n-am cum să uit că, prin pecetea pe care a pus-o pe întreaga mea viaţă, aceasta e ţara mea şi, de aceea, nu vreau să mi-o mai confişte nici ruşii, nici comuniştii şi nici legionarii de pripas ai istoriei."
