Jocurile de putere ale Chinei în regiunea Asia-Pacific

Pivotarea SUA către Asia şi Oceanul Pacific este provocată tot mai mult de o Chină tot mai agresivă, care contestă status-quo-ul. Beijingul testează disponibilitatea SUA de a-şi apăra aliaţii şi aplică o politică a paşilor mici, dar care creează fait accompli-uri menite să schimbe încet actualul raport de putere. China îmbină sporirea capacităţilor militare anti-acces cu ţeserea unei plase economice prin care să domine regiunea.

Revista britanică The Economist a realizat un amplu raport special dedicat noii ere pacifice, din care se desprind câteva concluzii interesante. Regiunea Asia-Pacific este deja noul motor economic şi comercial al lumii. Există însă şi conflicte latente în regiune, o ciocnire dintre interesele unei superputeri care contestă status-quo-ul şi vrea să rescrie regulile, şi SUA, garantul securităţii aliaţilor săi care se tem de ameninţarea Chinei. Până în prezent, confruntarea militară nu s-a produs din cauza interdependenţelor economice şi comerciale puternice, dar există semne de îngrijorare în acest sens. Paradoxal, până acum regimul destul de lax al regulilor internaţionale aplicate comerţului şi navigaţiei în Pacific au asigurat o anumită pace şi acomodare a intereselor divergente, dar acest lucru este pe cale să se schimbe.

În prezent, China încearcă însă să impună propriile reguli şi interese regiunii. De exemplu, deşi a semnat în 2002 un tratat cu vecinii săi din ASEAN, prin care se angaja să rezolve disputele maritime din Marea Chinei de Sud în mod paşnic şi potrivit dreptului internaţional, respectând Convenţia ONU legată de dreptul maritim (UNCLOS), Beijingul continuă să provoace Vietnamul, Filipine şi Japonia în legătură cu insulele Paracel, Spratly şi Senkaku. Mai mult, China a încălcat şi alte prevederi ale Convenţiei UNCLOS, refuzând navelor şi avioanelor americane accesul în zona sa economică exclusivă. Potrivit Convenţiei, naţiunile costiere au drepturi exclusive asupra resurselor naturale din zonă respectivă, dar trebuie să permită navigaţia liberă şi survolurile în afara apelor teritoriale, la 12 mile marine de coastă. China însă cere ca vasele străine să-i ceară permisiunea înainte de a intra în zona ei economică exclusivă.

SUA au anunţat deja din luna mai prin vocea fostului secretar al Apărării Chuck Hagel că se va opune oricărui efort de restricţionare a libertăţii navigaţiei. Mai mult, Hagel atenţiona că ”testul crucial pentru regiune este dacă naţiunile vor alege să-şi rezolve disputele prin diplomaţie şi reguli internaţionale, sau prin intimidare şi coerciţie. Nicăieri acest lucru nu este mai evident că în Marea Chinei de Sud” - o aluzie directă la China.

Strategia învăluirii

Este vorba despre principii şi o diferenţă fundamentală de abordări şi valori. Regimul comunist chinez nu crede în universalitatea drepturilor omului, pe care le încalcă constant, la fel cum nu crede în principiul libertăţii mărilor sau în democraţie. Scopul Beijingului este să schimbe regulile cu paşi mici, pentru a face dificilă o eventuală retaliere din partea SUA. Ca şi Rusia în Ucraina, China creează fait accomplit-uri on the ground, care schimbă status-quo-ul lent, dar sigur. Anul acesta de exemplu o firmă petrolieră chineză a început să foreze după petrol în apele de la 222 km de coasta vietnameză, ceea ce a provocat proteste vehemente anti-China în Vietnam. Aceasta este o strategie de învăluire, spune un analist al United States Congressional Research Service, citat de The Economist, care explică că insulele din Marea Chinei de Sud sunt ”înfăşurate” în straturi succesive de protecţie formate din bărci de pescari, pază de coastă şi în final nave, dar nu de război. Dennis Blair, fost amiral al flotei americane din Pacific, vorbeşte despre o agresiune administrativă a Chinei şi le recomandă statelor victime să-şi rezolve mai întâi disputele teritoriale între ele şi apoi să formeze un front unit în faţa Chinei.

Ţările din regiune au deja preocupări serioase legate de securitatea lor şi de necesitatea de a balansa relaţiile cu China şi SUA. De exemplu Singapore este pentru o prezenţă puternică a SUA în regiune care să reprezinte o contrapondere la China, dar încearcă să împace şi interesele Chinei. Mai mult, ţara se simte mai apropiată de concepţia Beijingului, decât de valorile propovăduite de americani legate de universalitatea drepturilor omului.

Aceste state înţeleg că sunt prinse în cadrul unei lupte pentru supremaţie în regiune, între SUA şi China, care vede zona ca pe sfera ei de influenţă pe care americanii nu vor s-o recunoască. Un ambasador singaporez, citat de The Economist, sublinia că Beijingul ”proiectează un naţionalism virulent bazat pe aşa-zise revendicări istorice care provoacă alarmă în vecinătate”. Cu alte cuvinte, China promovează o politică revanşardă şi revizionistă în regiune, exact ca Rusia în spaţiul post-sovietic.

Marea întrebare care se pune în acest context este cum va proceda China pentru a-şi atinge scopurile - se va folosi de normele actuale sau va recurge la forţă provocând un război? Deocamdată comerţul a fost mai important în regiune decât războiul, dar nu se ştie cât timp va mai fi o oprelişte pentru o conflagraţie.

Reţelele şi interconexiunile economice au rolul lor şi pentru statele mai mici care încearcă să creeze o contrapondere la China şi să menţină un echilibru oricât de fragil. Pe de altă parte, ţări precum Japonia şi Coreea de Sud încearcă să-şi diversifice relaţiile comerciale pentru a-şi reduce dependenţa de China. Investiţiile japoneze în China au scăzut, potrivit The Economist, la 9,1 miliarde de dolari în 2013, în timp ce investiţiile nipone în statele ASEAN s-au dublat, atingând 23,6 miliarde de dolari.

Regimul comunist chinez nu crede în universalitatea drepturilor omului, pe care le încalcă constant, la fel cum nu crede în principiul libertăţii mărilor. Scopul Beijingului este să schimbe regulile din regiunea Asia-Pacific cu paşi mici, pentru a face dificilă o eventuală retaliere din partea SUA. Ca şi Rusia în Ucraina, China creează fait accomplit-uri on the ground, care schimbă status-quo-ul lent, dar sigur.

Totuşi alte semne sunt îngrijorătoare. Economia Chinei dă semne clare de înrăutăţire, iar o Chină clar slăbită şi neliniştită de viitorul ei economic ar putea să devină o ameninţare militară. Desigur mulţi analişti mizează pe faptul că Partidul Comunist va face în primul rând tot posibilul pentru a menţine stabilitatea internă, adică a se menţine la putere cu orice preţ. Inclusiv menţinerea parteneriatelor comerciale cu vecinii ei din Pacific.

Plasa economică

În prezent, China încearcă să ţeasă o plasă economică în care să prindă ca un păianjen ţările din regiunea Asia-Pacific şi să-şi asigure astfel supremaţia, printr-o strategie de sticks and carrots. Ca stimulente oferă conducte, căi ferate, drumuri şi în general infrastructură, în primul rând în schimbul materiilor prime, şi în subsidiar pentru a câştiga influenţă în acele ţări. În ce priveşte constrângerea, China foloseşte şantaje precum încurajarea unui boicot al produselor japoneze după ce Tokyo a reluat revendicările asupra Insulelor Senkaku, dublată de înăsprirea controalelor vameşilor la importurile japoneze. La fel, au fost introduse restricţii asupra bananelor importate din Filipine. Foarte asemănător cu războiul vinului, fructelor şi ciocolatei dus de Rusia împotriva Ucrainei şi Republicii Moldova.

Aceste măsuri n-au avut însă ca efect decât reacţii adverse din partea populaţiilor ţărilor respective faţă de China, astfel încât Partidul Comunist a schimbat strategia, optând pentru integrare economică şi ţeserea unei plase de interdependenţe economice, care să întărească influenţa Chinei în regiune. Preşedintele chinez Xi Jinping a vorbit despre dorinţa de a crea ”o Cale maritimă a Mătăsii” bazată pe construirea de infrastructură portuară şi cooperarea maritimă cu ţări precum Cambogia sau Sri Lanka.

Dincolo de aceste strategii, tensiunile politice din regiune se oglindesc însă deja şi în sfera economică. China a întrerupt investiţiile şi comerţul în şi cu vecinii care se opun politicii ei revizioniste - Japonia, Filipine şi Vietnam.

Iar faptul că regiunea nu are reguli clare şi instituţii care să asigure respectarea lor devine o problemă, chiar dacă multă vreme a fost un avantaj. Pacea în Pacific nu mai poate fi garantată de prezenţa americană, din moment ce China încearcă să impună o nouă ordine, chiar şi prin forţă.

Tot fostul secretar al apărării Chuck Hagel avertiza că Beijingul investeşte masiv arsenalul anti-acces: sisteme anti-navă, anti-aeriene, anti-satelit gândite să contracareze avantajele SUA, în special capacitatea de a-şi proiecta puterea în orice regiune. ”Fără superioritate tehnologică, forţa şi credibilitatea alianţelor noastre va avea de suferit. Angajamentele noastre faţă de aplicarea regulilor şi normelor de drept internaţional pot fi puse la îndoială atât de prieteni, cât şi de adversari”, explica el. Hagel a plecat de la Pentagon, dar problema rămâne. Întrebarea care se pune este cât de fiabile mai sunt garanţiile de securitate americane pentru statele mai mici din regiune supuse presiunii chineze. Beijingul testează deja sprijinul american pentru aliaţi prin provocări făţişe. Iar viitorul regiunii nu sună bine.