Interviu cu Dl. Constantinov Radislav: "Cred că tot ce-a fost mai rău în lumea asta este comunismul"

Interviu cu un fost deportat in campia Baraganului, Constantinov Radislav, 69, de etnie sarba, fost mecanic de locomotiva, astazi pensionar.

Domnul Constantin Radislav a fost deportat la varsta de 9 ani, din comuna Varias, judetul Timis, in noaptea de Rusalii a anului 1951. Aceasta actiune politica planuita de Partidul Comunist Roman a afectat mai bine de 40.000 de persoane de toate varstele, romani, sarbi bulgari, nemti si alte etnii, care locuiau pe o distanta de 25 de kilometri de granita cu Iugoslavia. Intr-o singura noapte, peste 12.000 de familii au fost ridicate fortat de la domiciliu, escortate pana in gara si bagate in trenuri si fortate sa traiasca 5 ani de zile in niste conditii greu de imaginat in campia Baraganului.

Domnul Constantinov Radislav si-a petrecut 5 ani din copilarie cu Domiciliu Obligatoriu in localitatea Satul Nou din Valea Viilor, langa Fetesti impreuna cu alte 753 de familii - 3622 de suflete din 33 de localitati din Banat.

Reporter Epoch Times Romania: Care era atmosfera si greutatile vietii inainte de seara deportarii?

Constantinov Radislav: Erau timpuri grele, cotele mari, impozite peste impozite, supra-impozite. Era in asa fel ca orice produceai nu-ti ramanea nimic. Daca n-aveai bani sa platesti venea de la primarie si iti lua perna, plapuma... Nu era nimic altceva decat o bataie de joc.

R: Cum ati resimtit momentul deportarii? Cati ani aveati cand s-a intamplat?

C.R.: Eu aveam noua ani si o luna cand m-au deportat. In prima zi de Rusalii, seara de duminica, batranul meu a stiut ceva, a simtit ceva... dar noua, copiilor, nu ne-a spus nimic. Imi aduc aminte de parca a fost ieri - stateau batranii ziua pe banca si discutau, iar noi copiii ne jucam de-a v-ati ascunsea, pe acolo prin pod, pana tarziu cand adormeam. Ei, cand m-am trezit in noaptea aia, langa mine statea un soldat si un militian. Mama ma ruga sa nu deschid ochii ca sa nu ma sperii. I-am deschis si am intrebat “Ce s-a intamplat?” Mama mi-a raspuns ca “Ne mutam.” “Cum, pe alta strada?” am zis eu, dar mama zicea ca “Nu, nu stim.” Imi aduc aminte cum incarcam ce puteam si pe vecinii mei, care incarcau in carute dulapuri, paturi...

Am ajuns la gara, toata gara era plina de vagoane, vagoane de marfa, binenteles.

R: A mai ramas cineva acasa?

C.R.: La noi n-a mai ramas nimeni. Toti am plecat: parintii, bunicii si eu cu sora-mea, Olga. Noi sase. Au mai ramas acasa niste cai, vaci si niste porci.

Imi aduc aminte drumul... cand ajunsesem in Brasov era plina gara de oameni in halate. Se plimbau de la vagon la vagon si intrebau daca sunt copii si ne dadea ceai cu biscuiti.

Am plecat luni. Miercuri dimineata am ajuns la Fetesti, inainte de ora 12. Imi aduc aminte ca tata ne arata gara unde s-a ascuns el in ‘41, cand au bombardat nemtii. In sfarsit, ne-a dus pe toti si ne-a facut injectii, de la mic la mare, nu mai stiu pentru ce. Apoi m-au bagat intr-o masina cu alti deportati si m-au dus intr-o plantatie de bumbac. Eram in camp liber, cu paturi, cu dulapuri, nu era nimic altceva, numai noi si bumbacul.

Toata suflarea plangea, domnule. Am mai zis, daca ar fi venit un regizor de film sa vada ce era acolo, n-ar fi putut sa redea ce a fost momentul ala: un sat intreg care urla de plans.

Ce sa facem? Am pus dulapurile in picioare si am asteptat. Dimineata am vazut ca nu este apa, ca nu este nimic. Am luat niste cai si am mers la I.A.S. sa luam niste butoaie si sa cautam apa. Am gasit ceva.

Cand venea ploaia, cautam tot felul de placi si acopeream dulapurile, paturile, ca sa nu ploua pe plapuma. Am sapat gropi peste care ne-am construit bordeie, iar la sfarsitul toamnei lui ’51 ne-am terminat casele, case acoperite cu papura.

In acel an am construit si scoala, si asa am inceput sa merg la scoala. Mergeam in clasa a 4-a, la clasa de limba sarba. Acolo am terminat scoala primara.

Stau si ma gandesc; acolo nu era curent. Faceam lectiile la lampa de petrol. Acum, daca as aprinde aici o lampa de petrol seara, n-as vedea nimic. Curent electric mai vedeam cand mergeam la Fetesti Gara la un film. Era Hamlet, era Gérard Philip, filme din astea vechi. Autoritatile ne dadeau voie sa ne deplasam maxim 15 kilometri de casa. Pe buletin aveam stampila cu D.O. care era ‘Domiciliu Obligatoriu’. Nu eram insotiti, dar cand ajungeam seara acasa se facea prezenta.

Intr-o seara a venit controlul si eu cu sora mea nu eram. L-au intrebat pe tata “Unde-s copiii?” si el a spus ca suntem la joaca. Apoi i-au dat o palma. De fapt noi eram plecati cu acceleratul in vizita in Banat; eram copii, ce puteau sa ne faca? Eu aveam 12 ani, ea avea 10 jumate. Am stat o luna, luna august a lui ’54, dar intr-o seara cineva ne-a reclamat si militianul a venit la strabunicul, dar nu ne-a facut nimic. Asa ca a trebuit sa plecam intr-o comuna vecina la o matusa, unde am mai stat o saptamana. N-as mai fi plecat inapoi, am plans... dar trebuia. Odata intors am mai stat un an si cateva luni, si in decembrie ’55 am venit.

O alta intamplare mi-a povestit-o un bulgar, care avea si el D.O. pe buletin, ca s-a dus la Constanta sa munceasca. Pe drum l-au oprit, i-au cerut buletinul si l-au intrebat “Domnule, ce-i cu D.O.-ul asta aici?” si el raspunde “Pai, e Dreptul Omului,” si nu s-a prins militianul, nu i-a facut nimic.

R: In ce conditii ati terminat scoala primara acolo? Dascalii erau si ei persoane deportate?

C.R.: Da, si ei. Si ce vreau sa va spun este ca am avut acolo dascali foarte buni. Problema era ca atunci cand ajungeam acasa nu ma intreba nimeni daca am de invatat. Nici nu aveam timp, trebuia sa muncesc. Eu vara mergeam la lucru; am lucrat la Cocargeaua cand am facut 11 ani, la 12 m-au dus la Cegani. La Cocargeaua mergeam in fiecare zi la lucru pe jos, vreo 7-8 kilometri, cu alti baieti si fete, eram o trupa mare.

Chiar spunea la Radio Timişoara că despăgubirile care ar trebui să le primească deportaţii din Bărăgan şi condamnaţii politici ar costa în total vreo doi kilometrii de autostradă.

Stiti cum e...in momentul in care acei soldati au venit si ne-au batut la usa sa ne spuna sa ne impachetam, de fapt, au venit si mi-au luat copilaria. Eu nu pot sa spun ca am avut copilarie, va rog sa ma credeti. N-am avut.

R: Cum a fost drumul la intoarcere? Cum s-a primit vestea ridicarii Domiciliului Obligatoriu?

C.R.: Da. Interesant a fost cum i-a adunat atunci pe toti capii de familie si i-a intrebat daca vrem sa ramanem acolo. Le-a facut niste promisiuni, dar noi am ales sa platim un vagon si sa ne intoarcem, ca nu era gratis ca atunci cand ne-a adus acolo. Au fost si cativa care au ramas pe acolo, prin Satu Nou.

Mai tarziu, intamplarea a fost ca am facut armata acolo la Fetesti si Cernavoda si, impreuna cu un coleg de-al meu, m-am dus pana in sat si am gasit locul unde era casa; se vedea cum a fost daramata, iar groapa de la bordei inca nu era astupata. Se vedeau si zidurile cum erau cazute. Mai era si un prun pe care l-am sadit eu prin ’53, a ramas si el in fata casei.

R: Ce-ati mai gasit din gospodaria dumneavoastra la intoarcere in Varias? Cum v-au primit vecinii?

C.R.: Nimic n-a mai ramas. Casa era goala. Totusi, ne-a dat vreo sapte hectare, jumatate de pamant. Cu vecinii, unii ne-au primit mai bine, altii s-au manifestat, dar n-am avut conflicte in mod direct. Norocul nostru a fost ca acele case mai mari au fost folosite de armata. Se faceau cazemate in toata regiunea, indreptate spre Tito. Astfel ca in casa noastra a locuit un neamt care avea grija de casa. N-au lipsit usi sau geamuri. Altii si-au gasit casele devastate.

Ma indoiesc ca se mai poate recupera astazi ceva. Chiar spunea la Radio Timisoara ca despagubirile care ar trebui sa le primeasca deportatii din Baragan si condamnatii politici ar costa in total vreo doi kilometri de autostrada. Dar ei dau vina pe Stalin, ca cica si Stalin a facut la fel cu deportatii.

R: Ca tot venii vorba, cum s-a resimtit moartea lui Stalin in satele din deportare?

C.R.: A fost sarbatoare mare. Disciplina deja slabise...

Stalin a fost un criminal, si-a omorat si nevasta. Se spune ca dictatorii mor in singuratate, si cu el asa a fost. Tuturor le-a fost frica sa intre in camera lui chiar si dupa ce cazuse la podea. Le era frica de el si mort.

R: Va mai macina amintirea deportarii in Baragan? Va mai ganditi la ce s-a intamplat acolo?

C.R.: De multe ori stau si ma gandesc. Nu imi aduc aminte toate lucrurile, dar imi aduc aminte de acea perioada ca de un vis urat. Usor n-a fost, in orice caz. Venea viscolul in Baragan. Pai viscolea, cate o saptamana nu ieseam din case. Erau nameti de doi metri. N-aveam apa, trebuia sa topesti zapada ca sa te speli, ca sa bei. Nu aveam rezerve de apa.

In Baragan era noroi, praf; nu era o poteca, numai pamant. Cand era noroi, de-abia iti scoteai picioarele din el.

R: Ati putea sa descrieti in cateva cuvinte gustul pe care vi l-a lasat comunismul, dupa toate lucrurile prin care ati trecut?

C.R.: Noi, cat timp eram acolo mai primeam pachete de la sora bunicului, care ne-a ajutat foarte mult. Ea ne trimitea pachete. Dar chiar si asa, intr-o zi a venit la noi militia si ne-a confiscat tot. Au luat tot, de prin pod, tot ce-au gasit. Ne-au saracit inca o data si acolo, ca sa zic asa.

Pe langa lucrurile pe care le-am trait pe pielea mea, eu am mai vorbit cu detinuti politici care au fost inchisi si mi-au spus ce li s-a intamplat. Nici nu pot sa-mi imaginez cum puteau comunistii sa-i chinuie in halul ala, ce au facut cu ei, cum i-au batut in inchisori. Ii bateau legati in lanturi...

Cred ca tot ce-a fost mai rau in lumea asta este comunismul. Mai rau nu se poate.

Pentru o mai buna intelegere a fenomenului deportarii in Baragan din anii '51-'56, redactia The Epoch Times Romania va recomanda vizionarea seriei de fotografii din fotoslide-ul Rusaliile Negre: deportarea in Baragan