Interviu cu Ioan Mircov: "M-am facut membru de partid ca sa scap de toata teroarea aia"

“In noaptea de Rusalii a anului 1951, numeroase familii din sate si orase ale Banatului si Olteniei, aflate in apropierea granitei cu Iugoslavia, au fost ridicate si duse intr-o directie, pentru ele, necunoscuta. Se zvonea ca nu se vor opri pana in Siberia. In acea noapte de iunie au navalit in mai multe case taranesti cufundate in somn ofiteri, subofiteri si soldati de securitate cu armele gata de tragere. Li s-a spus oamenilor sa isi ia strictul necesar si sa nu creada ca se vor mai intoarce vreodata la vetrele lor.”

Fragment din vol. Rusalii ’51, de Viorel Marineas si Daniel Vighi

In ajunul aniversarii a 60 de ani de la deportarea in Baragan, The Epoch Times Romania propune continuarea seriei de interviuri cu cei care au suferit tortura si umilinta "lagarului fara de garduri", serie cu care, poate, v-ati obisnuit deja. In continuare, vom prezenta experienta celor patru ani si jumatate de deportare a domnului Prof. Ioan Mircov, 68 de ani, din judetul Timis.

Reporter: Domnule Mircov, povestiti-ne cazul deportarii dumneavoastra in campiile Baraganului.

Ioan Mircov: Familia mea, alcatuita din tata, mama, bunic, bunica, sora mea si cu mine, am fost deportati din localitatea Dinias, localitate situata la 20 de kilometri de Timisoara, comuna Peciul Nou. In 18 iunie 1951, cand a avut loc nefericitul eveniment, a doua zi, dis-de-dimineata de Rusalii, pe la orele 3, copil fiind, m-am speriat din cauza tipetelor parintilor, deoarece niste necunoscuti au batut la geamurile casei noastre si parintii disperati nu stiau ce sa faca. Ni se ordona ca in doua-trei ore sa punem tot strictul necesar intr-o caruta si sa parasim casa, respectiv satul, fiind indrumati catre localitatea Peciu Nou, pentru ca acolo era cale ferata.

R: Ce varsta aveati?

I.M.: Terminasem clasa intai. Deci inseamna ca aveam opt ani.

Pe campul de langa calea ferata am stat vreo doua-trei zile, pana cand s-a format o noua garnitura, si... dupa ce am parcurs vreo 4-5 zile... tin minte ca din cand in cand, in diferite localitati, am vazut pentru prima data ‘Crucea Rosie’ care ne dadea lapte praf si paine neagra cu marmelada. Asta tin minte, pentru ca pana atunci asa ceva n-am mancat!

Am ajuns la gara Cioara Doicesti si, de acolo, dupa ce am fost debarcati, trebuia sa plecam cu carutele, iar altii in camioane puse la dispozitie de catre stat si sa ne deplasam la o distanta de 40 de kilometri de aceasta statie. Am fost plasati intr-o localitate, Stancuta Noua (denumita ulterior Stei, n.r.), la vreo 2 kilometri de Dunare.

Din satul nostru au fost deportate 47 de familii: 167 de persoane. Majoritatea dintre consatenii mei au intrat in categoria chiaburilor.

R: Stiati unde veti ajunge?

I.M.: Nu se stia; parintii erau speriati, mai aleg dupa ce am trecut de Bucuresti, deoarece credeau ca ne vor duce in URSS, respectiv in Siberia. Tata era convins de treaba aceasta. Dar nu. Am fost plasati in campia Baraganului, unde au fost infiintate 18 localitati. Satele erau situate pe pamanturile intinse ale unor mosieri, care trebuiau lucrate. Jumatate de sat era asezat in porumb, iar jumatate in plantatiile de cartofi. Fiecare familie avea un tarus bine stabilit; localitatea a fost foarte bine sistematizata, fiecare familie a primit un teren egal. Tarusii delimitau lungimea si latimea terenului unei familii.

Problema cea mai mare pe care eu, ca si copil, am resimtit-o, era lipsa apei. Apa freatica era la jumatate de metru adancime, dar era atat de sarata incat nici gainile n-au baut din ea. Era foarte sarata si amara... Trebuia sa te duci in satele vecine de la vreo 5 kilometri, dar in ce s-aduci?

Ulterior, autoritatile au adus apa in cisterne, dar nu destula. Mi-am adus aminte de timpurile ulterioare, spaga si pilele functionau inca de p’atunci. Adica, daca-i dadeai soferului, venea cu cisterna mai aproape de casa ta. Dupa aceea, tin minte ca s-au forat fantani. Apa era problema cea mai mare... si caldura.

La inceput dormeam sub caruta, mai apoi lumea a inceput sa faca bordeie. Oamenii faceau o groapa de jumatate de metru si, cu paturi aduse de la ei din Banat, le acopereau; si asa se fereau de arsita soarelui. Daca ploua, era dezastru, va dati seama. Copiii, de multe ori cand ploua, erau ascunsi in dulap. Intr-o perioada scurta de timp, fiecare familie a primit cateva scanduri, doua usi si doua geamuri; si era obligata sa faca o casa. Erau case STAS, in functie de numarul de persoane. Casele erau acoperite cu stuf, iar peretii facuti din pamant batut.

Dar, pe langa treaba asta, fiecare familie mai trebuia sa faca un numar de caramizi pentru ca sa se faca scoala, dispensar, camin cultural si sediul politiei. Astfel incat toamna, dupa 3-4 luni de zile, asezarea a luat treptat forma unui sat cu toate institutiile necesare. Eu, in toamna, am plecat la scoala in clasa a doua; sora mea in a cincea.

Apoi, cand am facut vreo zece ani, am lucrat cu bratenii la caratul silozului. Atunci am mancat si eu pentru prima data ciocolata. Acolo trebuia sa te duci dupa apa, iar la ei veneau doamnele lor, sotiile lor din Bucuresti, si faceau plaja. Si pe mine ma trimiteau dupa apa si imi dadeau ciocolata, ca stateam patru ore pentru o galeata cu apa. Iar bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, imi spunea „Nu te duce la nerusinatii aia, nu vezi ca stau in sutien? Lasa-i sa moara de sete.”

Interesant pentru noi copiii erau iernile foarte dure, ierni siberiene. Intr-un an, in ’53-’54, cand a venit un viscol, casele au fost acoperite de zapada si multa lume nu mai putea sa iasa din case. Unii ieseau prin horn sau trebuiau vecinii sa sape tuneluri pe sub zapada ca sa poata iesi.

Ca si copil, ma simteam un fel de turist, dar era vai si amar de parintii nostrii... cel mai important lucru a fost solidaritatea.

Eu eram copil, ma simteam un fel de turist, dar era vai si amar de parintii nostrii... Cel mai important lucru a fost solidaritatea.

Am fost profesor la viata mea. Sunt lucruri care s-au intamplat in Baragan si pe care elevii mei nu le credeau cand le povesteam... nu ma cred nici copiii mei.

R: Cat timp ati stat in deportare?

I.M.: Am stat patru ani si jumatate; pana la sfarsitul anului 1955, atunci s-a ridicat domiciliul obligatoriu. Trebuie sa spun si treaba aceasta, pentru ca parintii au avut „D.O.” pe buletin. Adica nu te puteai misca pe o raza mai mare de 10-15 kilometri de sat. Daca voiai sa te duci, trebuia sa fi insotit de militieni.

Ce vreau eu sa spun... dupa revenirea din Baragan, pentru mine chinul a fost mult mai mare. Pentru ca acei comunisti faceau presiuni asupra ta, asupra parintilor, ca nu vroiam sa intram in colectiv. Tatal meu nu a vrut sa intre in colectiv. Au existat presiuni, am fost chemat la director de zeci de ori ca sa-mi spuna ca daca nu intru in colectiv ma scoate afara de la liceu.

Eu nu am fost pionier, dar m-am facut membru de partid ca sa scap de toata teroarea aia, si asa m-au facut apoi si secretar de facultate.

R: A mai ramas ceva in Campia Baraganului dupa ce ati fost adusi inapoi?

I.M.: Acolo, in Baragan, satele noastre cred ca nu mai sunt. Cred ca a mai ramas ceva langa Calarasi, este o zona rezidentiala unde oficialitatile au ridicat vile.

R: Dumneavoastra ati fost profesor. Spuneti-mi va rog de ce nu se vorbeste mai mult despre acest subiect in manualele noastre de istorie?

I.M.: Domnule, nici pe copiii mei nu-i intereseaza. „Lasa, tata, ca tu ai suferit. Asta este!” Domnule, suntem un popor care-si merita soarta. Adica, nu stim sa respectam, domnule, o traditie, un obicei, sa respectam tragedia unuia care a suferit.

„Daca nu ma doare pe mine, nu ma intereseaza ca il doare pe tata sau pe mama.” Daca pe fiul meu nu-l intereseaza... ce sa mai.

R: Adica „fiecare pentru el” – asta este de asemenea un concept dospit in vremurile comuniste.

I.M.: Da. De exemplu cumnatul meu, ca sora mea a fost si ea deportata, era impotriva ca ea sa primeasca bani. Deci ea trebuia sa primeasca indemnizatii, adica sa nu platesti impozit pe casa, pe masina, calatorii. Pai, daca el era impotriva... e vorba de invidie. Pentru ca majoritatea celor care am fost in Baragan ne-am revenit, si material si spiritual, si am ajuns mult mai bine decat cei care nu au fost deportati.

Am fost oameni harnici.

Pentru o mai buna intelegere a fenomenului deportarii in Baragan din anii '51-'56, redactia The Epoch Times Romania va recomanda vizionarea seriei de fotografii din fotoslide-ul Rusaliile Negre: deportarea in Baragan