În umbra subzistenţei

Un anume scenariu se repetă la intervale de şapte zile în România. Vineri după amiaza o bună parte din populaţie intră în fierbere. Se aleargă, se împachetează, se fac pregătiri, se adună toate lucrurile de mâna a doua de prin casă, se stivuiesc în maşini. Magazinele cu mărfuri ieftine sunt luate cu asalt. Părinţii strigă isterici la copii, aceştia nu mai ştiu cum să-i fenteze. O vecină începe să râdă: „Iar căraţi o jumătate din casă?” Într-o benzinărie aproape că a trebuit să-i acord prioritate unui om aflat în urma mea. Nu ştiu dacă aţi ghicit despre ce este vorba: .... toată lumea merge la ţară ....

Abia după plecare mai ai parte de puţină linişte. Cei câţiva kilometri se termină de obicei repede şi iată-ne transpuşi într-un spaţiu cu totul special. Un drum la ţară nu este unul obişnuit. Este într-un fel o călătorie în timp, care l-ar entuziasma pe un autor SF, care visează scene din vreun Ev Mediu. Iar dacă, din simplu amuzament, ar face ceea ce fac românii în week-end-urile respective, în mod sigur inspiraţia îl va răsplăti cu generozitate pentru o nouă povestire. Un occidental ar descoperi cu uimire că într-o ţară atât de subdezvoltată există locuri chiar mai subdezvoltate - unele fără apă curentă, canalizare sau chiar fără electricitate, dar în schimb cu cai, căruţe, pluguri.

În timp ce oamenii din ţările normale pleacă în week-enduri la casa de vacanţă din mijlocul naturii, românii plănuiesc ce „bravuri” vor mai face la ţară: „ .... tai via, sap parcela din vale, pun ceapa, apoi prăşesc via din deal, cârpesc gardul, bat aracii, iar dacă mai am timp dau şi o mână de zugrăveală”. Vorbele unei colege de birou care urmează şi ea acelaşi algoritm rezumă totul: „merg acolo la rupere de oase”. Duminică seara oboseala instaurează armonia, iar în zilele ce urmează românii îşi revin cu greu, doar pentru a reporni ciclul mersului la ţară.

Cum s-a ajuns aici? O bună parte a românilor a devenit dependentă de agricultura de subzistenţă practicată în week-end. Eforturi imense pe un petic de pământ, care asigură mâncarea unei familii şi nimic mai mult.

Aceasta este performanţa modelului post-decembrist al sărăciei. Este de fapt continuarea unuia mai vechi. Pe vremuri, părinţii acestor oameni au fost furaţi de pământuri de către comunişti şi forţaţi să lucreze mai pe degeaba în CAP-uri.

Aici au învăţat furtul pentru subzistenţă, care le era permis într-o oarecare măsură. Treptat acesta a erodat simţul proprietăţii pe care-l aveau toţi ţăranii. După ’89 în mod normal trebuia reinstaurată o normalitate pierdută cu decenii în urmă. Dar jumătăţile de măsură din politica românească combinate cu mentalităţile comuniste încă dominante la acea vreme, au făcut ca oamenii să-şi primească proprietăţile după ani şi ani de aşteptări. Alţii datorită formalităţilor şi taxelor inumane au renunţat la bunurile ce li se cuveneau. Umilit timp de două generaţii, ţăranul a devenit un alt om, iar urmaşii lui sunt cei despre care vorbim şi care acceptă tacit acest model.

În mod tradiţional ţăranul îşi iubea pământul. Fire arhaică şi fără prea multă educaţie avea totuşi principii sănătoase. Acum acei oameni sunt deja foarte bătrâni şi nu mai au multe de spus. Perspectivele la ţară sunt sumbre. Mai nou, străinii cumpără masiv aceste pământuri la preţuri mult mai mici decât în ţările lor. Dacă continuăm astfel, satul românesc riscă să dispară.

În ultimii douăzeci de ani, satul este locul care asigură o bună parte din voturi. Partidele îşi amintesc de ţărani numai înaintea alegerilor. Ne-am bucura să-i ia în calcul şi în restul anilor.

Aceşti oameni au fost mereu marginalizaţi şi munca lor, care este una dintre cele mai grele, nu a fost niciodată apreciată. Mai mult spaţiul unde trăiesc este folosit uneori pentru a da glas unui sens depreciativ prin cuvinte de genul „vine de la ţară, este de la ţară, etc.” A venit vremea să învăţăm să ne respectăm o parte din populaţie şi astfel vom învăţa să ne respectăm pe noi înşine. Pe lângă voturi ţăranii ne pot aduce cu adevărat prosperitate şi ne pot scăpa de legumele umflate cu E-uri aduse de peste mări şi ţări.

În plus, faţă de alte minorităţi, nici nu se supără, nici nu te reclamă, ba chiar sunt mândri când le spui pe nume: ţărani. Căci până la fermieri mai este mult de mers.