Hrană pentru suflete şi minţi. Un periplu prin Muzeul Satului cu profesoara Nicoleta Zagura şi elevii săi
alte articole
Dr. Nicoleta Zagura (sau PhD) cum i-ar spune americanii, s-a trezit sâmbătă la şase dimineaţa şi, cum îi şade bine oricărui doctor în filozofie, s-a apucat să facă mămăligă pentru 23 de copii. Mămăligă tare, vârtoasă, din cea de se taie cu sfoara, pe care aveau să o mănânce, bucuroşi nevoie mare, prichindeii veniţi sâmbătă la cursul ei Educaţie Artistică pentru Patrimoniu ţinut la Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti.
Nu făcutul mămăligii este însă îndemânarea cea mai mare a Nicoletei - deşi copiii păreau bucuroşi de ce au mâncat - ci priceperea ei unică de a le insufla celor mici noţiuni de pictură, cultură generală, dragoste de frumos împreună cu principii sănătoase şi iubire de ţară şi neam. Căci Nicoleta, absolvent de şcoală de arte, doctor în filozofie şi expert UNESCO, ştie să-i facă pe copii să înţeleagă frumuseţea din lucruri într-un limbaj simplu, pe înţelesul lor, şi să le transmită cunoştinţe într-un mod pe care prichindeii îl pot pricepe.
Sâmbăta aceasta de exemplu, Nicoleta Zagura, coordonator al atelierului de educaţie plastică pentru copii în cadrul Centrului Cultural European pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu" (CCEUNB) i-a învăţat pe micuţii săi elevii veniţi la Muzeul Satului noţiuni despre construirea caselor, despre frumuseţea ascunsă în prispe, porţi, acoperişuri, despre simbolistica motivelor populare, despre obiectele folosite de ţărani şi, nu în ultimul rând, despre frumuseţea sufletească a acestui popor. După cursul desfăşurat ca un periplu prin muzeu, copiii au făcut un picnic cu mămăligă, brânză şi smântâna aduse de profesoara Zagura şi apoi s-au aşternut pe pictat.
Va prezentăm, în continuare, câteva dintre ideile şi explicaţiile transmise de Nicoleta Zagura copiilor, idei pe care s-au oprit să le asculte şi trecătorii, căci expunerea profesoarei a fost o încântare şi pentru adulţi.
Prispa, un tezaur de poveşti
"Casa asta are aşa- numita prispă. Prispa pe care staţi voi se numea în diverse moduri, în funcţie de zone. Denumirea de prispă e specifică zonei de nord. Pe prispă se întâmplau cele mai importante evenimente, căci acolo avea loc întâlnirea cu lumea exterioară. Imaginaţi-vă că nu aveţi laptop, tablete, telefon şi viaţa voastră pendulează între activităţile agrare ale părinţilor şi activităţi ale copilăriei cum ar fi .. "v-aţi ascunselea!" îi răspund copiii, bucuroşi!
"Atunci când copiii începeau să devină mai mari şi aveau tot felul de istorii de povestit unii altora, întâlnirea se întâmplă aici, afară, pe prispă. Aşa că prispa este un simbol, prispa asta ascunde multe poveşti, pietrele astea (din care era făcută prispa n.r.) au ascultat multe poveşti ale copiilor, tot ce se întâmpla în viaţa lor e stocat în pietrele astea pe care staţi acum. Nu e fascinant? Un mare savant şi un om interesat de istorie, numit Dimitrie Gusti şi-a spus că ar fi bine ca cei mici de la oraş să cunoască istoria acestor pietre şi a acestui lemn şi a neamului nostru. Şi din acest motiv aceste case au fost luate piatră cu piatră din regiunile geografice unde aparţineau şi au fost mutate aici. Şi uite aşa, România a ajuns a treia ţară din Europa care avea un muzeu al satului la începutul secolului 20. Deci eram foarte înainte cu civilizaţia ţărănească acum 100 de ani. Nu suntem la fel şi acum."
Frumos şi magie în construcţia caselor
"Dacă ne uitam cu atenţie la stâlpii casei, ce vedem? Nu vă amintesc de coloana infinitului a lui Brâncuşi? Ţăranul român, în simplitatea construcţiilor pe care le ridica, neapărat căuta să adauge un strop de frumos, de creativitate, Aşa cum pictaţi şi voi iarbă verde, dar neapărat mai puneţi şi nişte flori sau căpşunele cum cresc pe câmpul ăla. Ei, decorarea locuinţei nu avea doar valenţă estetică, adică nu era doar pentru a înfrumuseţa locuinţa, avea şi o valenţă magică. O să vedeţi alţi stâlpi pe care sunt sculptaţi îngeri, sau alţii pe care sunt flori, simbol al bunăstării şi fertilităţii", explică profesoara.
"Vedeţi floarea asta de pe stâlpul porţii? E floarea vieţii. Şi asta e un labirint al cunoaşterii care se termină şi el cu o floare. De fiecare dată când intraţi pe poartă, sunteţi binecuvântaţi de floare."
Fereastra casei, poartă pentru lumină şi ...piedică pentru urs
"Credeţi că erau mulţi hoţi pe vremea aia?", îi întreabă Nicoleta Zagura pe prichindei, arătându-le o fereastră cu zăbrele. "Nuuu, răspund cei mai mulţi copii." "Daa", răspund vreo doi.
"Foarte rar erau hoţi, dar cel mai mare hoţ era ursul", îi lămureşte profesoara. "Cum asta este o casă dintr-o zonă cu multe păduri, urşii mai veneau prin gospodăriile oamenilor, după ce ieşeau din hibernare, flămânzi. Ieşeau din iarnă lihniţi de foame şi spărgeau geamurile oamenilor să caute de mâncare. Din aceste motive, ţărănii puneau bare de metal sau aveau nişte cruci de lem gros de stejar, montate pe geam. Dacă o să va duceţi în zona Clujului sau în Ţara Haţegului, o să vedeţi nişte cuie mari de fier care ies din pervaz... să-l înţepe pe urs, să nu spargă geamul.",a povestit profesoara, spre încântarea prichindeilor.
"Structura pervazului, avem nişte triunghiuri cu laturi în jos şi în sus, e un semn al bunăstării, spirala este trecerea timpului şi toate se ridică la nivelul luminii care intră în casă. Lumina e căldură, viaţă, cunoaştere, oamenii nu pot trăi în întuneric de aceea intrarea luminii în casă se face printr-o poartă foarte frumoasă.", le-a explicat Nicoleta copiilor.
Culorile caselor arată iubirea românului pentru natură şi pământ
"Vedeţi casa asta din Argeş? Este zugrăvită cu var, are culoarea albă. Casa la care ne-am oprit înainte era neagră. Alb, negru, culori care.. nonculori. Din ce cauză? Neamul românesc era de o modestie şi de un respect pentru natură mai rar întâlnite. Şi atunci, ca să nu deranjeze culorile naturii, culorile caselor erau modeste şi în armonie cu peisajul natural. Şi atunci casa făcută din bârne, îmbinate fără cuie, era în culorile alb şi negru, integrată în mediul din care făcea parte.
Românul îşi iubea foarte mult pământul, îşi iubea foarte mult ţara, şi din acest motiv locuinţa lui era integrată în mediul din care făcea parte. Nu îşi bătea joc cu nişte construcţii aberante de frumuseţea locurilor de care aparţinea. În ziua de azi vedem multe construcţii dizgraţioase, în culori urâte fiindcă oamenii nu mai ştiu să-şi iubească locurile de care aparţin şi încearcă să şocheze, să impresioneze.
Este foarte important să înţelegem esteticul frumosului şi armoniei, să ne armonizăm cu ce ne înconjoară. Şi când ne armonizăm cu ceea ce este în jur ne simţim mai buni, fericiţi, împliniţi căci facem parte dintr-un tot întreg. Avem un loc de care aparţinem. Şi aste e foarte important. Tocmai din acest motiv, Constantin Brâncuşi a introdus în sculptura sa elemente din stâlpul casei, nu neaparat pentru că era o formă extraordinară, ci pentru că era o coloană, o coloană care e caracteristică şi naturii şi omului. Omului i-a luat multă vreme să aibă coloană, să fie drept şi mândru de ceea ce este. O mândrie nu stupidă, ci una bazată pe înţelepciune, pe cunoaştere.", a povestit, Nicoleta, cu har.
Războiul de ţesut
"Război de ţesut, nu maşină de cusut", o lămureşte Nicoleta Zagura pe o fetiţă nedumerită de rostul obiectului la care bunicile noatre ţeseau frumoase covoare cu flori.
"Războaiele erau de două feluri, războaiele în care omori oamenii şi războaie în care omori plictiseala în timpul iernii, ţesând", explică Nicoleta, râzând.
Picnic cu mămăligă ca la bunica
Periplul copiilor alături de "Nico" (cum îi spun micuţii profesoarei) prin Muzeul Satului a continuat cu un picnic la care profesoara le-a pus pe masă mămăligă făcută chiar de ea.
"M-am trezit la şase dimineaţa să fac mămăliga", mi-a şoptit Nicoleta, scoţând o mămăligă galben-soare, ţinută caldă de prosoape de bumbac.
Cei mici au izbucnit în chiote de bucurie când Nicoleta a început să taie mămăliga cu sfoara, aşa cum făceau bunicile noastre la ţară cândva.
Apoi, cu foamea de cunoaştere potolită şi cu stomacul plin, copiii s-au aşternut la pictură, pentru a pune pe hârtie, în culoare, crâmpeie din frumuseţile pe care le-au văzut.
Ce le-a plăcut copiilor cei mai mult
- "Căsuţa unde am stat" - spune Maria, care se pregătea să picteze "un fel de portiţă", "o portiţă de iarbă" cum era fereastra de la prima casă unde Nicoleta a explicat că lumina era primită în case împărăteşte de români.
- "Biserica", răspunde o altă fetiţă, referindu-se la o bisericuţă mică, de lemn, o bisericuţă cât să intre în ea cel mult 100 inşi. De ce? "Pentru că este micuţă, nu e aşa de mare şi este plăcută", raspunde Ana Teodora un răspuns care i-ar da de departe câştig de cauză lui Dan Teodorescu în disputa cu patriarhul Daniel.
- "Mie mi-a plăcut totul" răspunde Maria Mihaela.
- De doamna profesoară cum va place? "Foarte mult", răspund într-un glas toate fetiţele din jurul meu.
Dr. Nicoleta Zagura s-a născut la Chişinău, Republica Moldova. A absolvit Şcoala de arte Poliacov din Chişinău. În 1994 şi-a luat licenţa la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În 2001 a obţinut titlul de Doctor în filozofie, specializarea Hermeneutică, la Universitatea Babeş Bolyai.
Din 2001 Nicoleta implementează proiecte UNESCO privind promovarea obiectivelor patrimoniului cultural, a muzeelor şi Colecţiilor.
Din 2003, Nicoleta este preşedinte al Asociaţiei ARt&Heritage, organizaţie ce se ocupă de implementarea proiectelor educaţionale în muzee şi situri ale Patrimoniului mondial UNESCO.
În anul 2006, la Conferinţa Mondială pentru Educaţie Artistică, proiectul Nicoletei "Educaţie artistică pentru patrimoniu" a fost distins cu diplomă de bune practici în domeniul educaţiei în muzeu. Nicoleta este corespondent naţional pentru European Museum Forum şi îşi realizează proiectele educaţionale pentru copii la Centrul Cultural petnru UNESCO Nicolae Bălcescu din Bucureşti.
