15 lucruri extraordinare despre copilul Enescu

George Enescu s-a născut în Liveni (astăzi comuna îi poartă numele), un sat pierdut între dealurile Dorohoiului, care nici nu figura pe harta României, pe 7 august 1881, pe stil vechi (19 stil nou). Căsuţa în care a deschis ochii era foarte modestă, lipită cu lut pe jos, cu o vatră enormă într-un ungher şi acoperită cu şindrilă, aşezată pe o coastă împădurită de deal, prin faţa căreia curgea pârâiaşul Tricova.

Casa memorială „George Enescu” de la Liveni. (ziarebotosani.ro)

1. A avut strămoşi cu talent muzical. Străbunicul lui, Enea Galin (care şi-a românizat numele în Enescu), a fost unul din cei mai vestiţi cântăreţi de strană din judeţ. Iar despre bunicul compozitorului, Gheorghe Enescu, care era preot, mărturiile epocii spun că ar fi avut o “voce îngerească”. Tatăl lui George Enescu, Costache, avea un talent muzical nativ, care i-a fost remarcat din copilărie. Mama, Maria Cozma, născută la Mihăileni, era o foarte bună povestitoare de basme.
2. A fost singurul copil la părinţi, după o serie de 4 copii născuţi morţi. Alţi 7 s-au stins în primii ani ai vieţii, răpuşi de meningită şi de anghină difterică. La 30 de ani, când Maria îl naşte pe George, bucuria enormă de a avea un copil e ştirbită de spaima îngrozitoare de a nu-l pierde şi pe acesta.
3. Copil adorat a devenit adultul hipersensibil de mai târziu. „Dacă aş îndrăzni să mă plâng – îi mărturisea George Enescu lui Bernard Gavoty – aş face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfăţat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (..) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilenţa înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă şi tensionată, m-am maturizat prea repede. Şi, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicaţia cred că trebuie căutată în copilăria mea.” Cu nervii încordaţi la maximum, Maria Enescu a luat drumul bisericilor şi a îndeplinit toate ritualurile, dar şi toate obiceiurile băbeşti, ca noul copil să supravieţuiască.
4. N-a avut o copilărie obişnuită şi a urmat cursuri la domiciliu. Mama sa, excesiv de atentă cu orice i-ar putea pune viaţa în pericol copilului, nu a dat voie nimănui să se atingă măcar de leagănul băiatului. Rudele îl admirau de afară, privindu-l prin ferestruică. La sfatul doctorului, a refuzat chiar să-l alăpteze, încredinţându-l unei doici tinere şi sănătoase, Aniţa lui Toader Ilcu. În primii ani a fost lipsit de orice tovarăş de joacă şi nu a cunoscut pe niciunul din verişorii lui. A avut o copilărie “de seră”, chinuită, dramatică. „Mama m-a îngrijit cu idolatrie – spune tot Enescu. Cea mai mică indispoziţie a mea o prăbuşea de durere şi spaimă.” Ba mai mult, tot mama s-a opus vehement înscrierii copilului la şcoală, având ideea fixă că George trebuie să urmeze cursuri la domiciliu.
5. A avut parte de o educaţie de excepţie. Tatăl său s-a dedicat cu totul agriculturii, luând în arendă o moşie foarte mare, în Cracalia, iar când George a împlinit trei ani, s-au mutat cu toţii în satul acesta, într-o casă de cărămidă, cu încăperi spaţioase, pivniţe de vin şi hambare solide.
6. Viitorul artist avea un auz absolut. Copil fiind, se amuza „prinzând broaşte şi păsări pe vioară”, le imita perfect, prin simplul joc al corzilor. Aşa cum ştia să imite şi „gazul când esă pă ţeavă”. Îndeletnicirea asta jucăuşă şi-a păstrat-o şi la maturitate, când, invitat fiind la Curtea Regală din Sinaia, dacă rămâneau în cerc restrâns, o distra pe regină imitând tot felul de vieţuitoare.
7. Era remarcabil de înzestrat (la desen, pictură, limbi străine) şi o memorie (sonoră şi vizuală) excelentă. Era suficient să audă o singură dată un cântec, că îl şi reţinea. Memoria sonoră era ajutată de o memorie vizuală fabuloasă. Dacă vedea o dată o partitură, o şi înregistra vizual. La 4 ani ştia să citească, să scrie, să adune şi să scadă. La 5 ani cunoştea notele muzicale. Înzestrării lui pentru muzică i se adăugau altele: era foarte talentat la poezie, desen şi pictură. „La 6 ani făceam portrete şi peisagii. Opoziţia culorilor îmi dădea senzaţii tot atât de înfiorătoare ca şi sunetele.” Şi învăţa foarte repede limbile străine. La 9 ani vorbea deja engleza, franceza şi germana. Graţie acestei memorii, la maturitate putea dirija toată opera lui Wagner din memorie şi putea cânta pe dinafară 62 de volume de Bach.
8. Şi-a construit singur prima vioară din şindrilă, de care a legat nişte sârme. Bătrânii satului îşi aminteau că a încercat să facă una dintr-un strujan de porumb. Aşa încât părinţii s-au hotărât să-i cumpere o vioară mică de la oraş. Costache pleacă la Dorohoi, de unde cumpără o vioară de jucărie. Ajuns cu ea acasă, mama se repede să caute soluţia de dezinfectat. George i-o ia însă înainte şi o aruncă în foc, supărat că “nu are sunet”. De abia atunci, hotărât, Costache porneşte spre Iaşi, de unde, contra sumei de 16 lei, îi cumpără lui George prima vioară adevărată.
9. La 5 ani avea să fie remarcat de Caudella. Primele “lecţii” de vioară le-a luat după ureche de la un lăutar bătrân din Dorohoi, Lae Chioru, pe care familia l-a instalat într-o odaie de musafiri la Cracalia ca să fie tot timpul aproape. A plecat însă repede, după doar câteva săptămâni, motivându-i Conaşului că nu mai are ce să-l înveţe pe copil. Atunci, la sfatul unor cunoscuţi, Costache îl duce la audiţie la Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservator, fost copil minune şi el. Enescu avea 5 ani. Caudella i-a cerut să cânte ceva. Enescu, dezgheţat, i-a spus „de ce nu îmi arăţi întâi ce ştii mata?”. Caudella îl ascultă cântând după ureche şi, impresionat, îl trimite acasă să înveţe notele, spunându-i tatălui să se reîntoarcă după doi ani. Este momentul decisiv pentru Costache. Convins de talentul real al fiului său, va pune la bătaie întreaga energie pentru a organiza acasă, la Cracalia, o adevărată şcoală la domiciliu. De lecţii se ocupa exclusiv Lydie Cèdre, o guvernantă din Franţa.

10. Casa lui Enescu devenise o adevărată şcoală muzicală. La 7 ani va fi trimis la Viena. Tatăl său a făcut însă tot posibilul să înteţească ocaziile ca fiul să intre în contact cu muzicieni şi cu lumea bună. Când s-a instalat la Cracalia, Costache a cumpărat şi un pian Pleyel. Nu ştia atunci că în jurul acestui pian se va întemeia întreaga şcoală pe care o gândise. A organizat acasă concerte şi recitaluri de pian şi vioară, invitând cunoscuţi şi oameni de presă de la Iaşi, spre a vedea talentele băiatului său. Duminicile de vară făcea horă ţărănească, de răsuna curtea de lăutari. La 5 ani, şi-a dus băiatul la prima lui serată muzicală, la Dorohoi, la soţii Atanasiu. George a rămas ataşat de doamna Atanasiu, pe care a acompaniat-o adesea la pian. Toate acestea până la vârstă de 7 ani, când s-a împlinit timpul să se întoarcă la Caudella pentru altă audiţie. De data aceasta, entuziasmat, Caudella a insistat la Costache să-şi trimită băiatul la Viena.

11. La Viena îşi formează o riguroasă educaţie şi îşi deschide orizontul. De teamă că i s-ar putea întâmpla ceva, mama lui n-a conceput să-l lase singur. Cu eforturi financiare uriaşe, pleacă toţi patru: George, părinţii şi Lydie Cedre. Din păcate, perioada petrecută la Viena este marcată de boala mamei, căreia i se depistează o tumoră pe uter. Se operează de urgenţă acolo şi – forţată- se întoarce în ţară, lăsându-l pe George în grija domnişoarei Cèdre. Lydie a creat în jurul lui o atmosferă de libertate, riguros controlată însă, din cauza traumelor psihice ale părinţilor care pierduseră atâţia copii. Îl duce în Volks-Garten (Grădina Publică), îl poartă regulat la frizer, la bazinul de înot Florabad, la fotografiat, ca să-l destindă după cele patru ore zilnice, obositoare de studiu (vioara se studiază stând în picioare). Îi cumpără jucării şi pom de Crăciun, rame pentru desenele personale şi timbre poştale. Încet şi cu delicateţe, îl deschide pe micul George spre lume, căci teama părinţilor de a nu-l pierde îl făcuseră un copil ciudat.

12. Nu suporta zgomotul şi vulgaritatea, după cum recunoaşte el însuşi în Amintiri: „îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simţământul că pierd timpul; fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decât orice simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii”. În parc, îi face cunoştinţă cu alţi băieţi şi fetiţe, încercând să-i ofere o copilărie normală, de care el, în ţară, fusese privat. „Ieri am căpătat lecţia de gimnastică şi m-o învârtit ca pe un soldat”, scrie el acasă, la opt ani. „Sunt foarte regulat cu violina, cu pianul şi cu francais al meu.” „Alaltăieri seară am fost la Operă; s-a dat Barbier von Sevilla şi la sfârşit un balet (Puppenfee)”. „Domnişoara mi-a cumpărat alt concert de Beriot”. „Sâmbătă o să mergem la Operă, la Aide. Alaltăieri am fost la un muzeu de pictură din Belvedere. Să fi văzut acolo pictură! Acuma mi-a cumpărat d-ra nişte note şi le cântăm la patru mâini”. Aşa sună scrisorile pe care Enescu le trimitea săptămânal acasă.

13. A avut iarăşi parte de o educaţie extraordinară, graţie guvernantei sale. S-au despărţit în 1891, cu 3 ani înainte ca Enescu să ia drumul Parisului. Ea este cea care i-a recomandat prima gazdă în capitala Franţei, pe Madame Adrienne Rolland. La ultimul schimb de scrisori, Lydie îi spune „Să fii foarte modest şi să ştii că talentul nu trebuie să te facă vanitos, căci vanitatea este un defect foarte mare.” Iar el îi răspunde „Nu fiţi îngrijorată, Domnişoară, că am să vă uit, toată viaţa mea am să mă gândesc la D-voastră şi la bunătatea D-voastră în ce mă priveşte. Elevul d-voastră, care vă iubeşte din tot sufletul, G.E.”

14. Acasă în locurile natale era cel mai fericit. De la 7 ani, de când a plecat prima oară, s-a întors regulat în fiecare vară. Îşi împărţea vacanţa între Cracalia şi Mihăileni, căci părinţii lui conveniseră să se despartă din pricina bolii (cancerul era considerat atunci boală contagioasă). Întoarcerea lui presupunea un adevărat ritual care s-a respectat timp de foarte mulţi ani. Sosea cu trenul la gara din Dorohoi, unde aştepta Conu Costache, cu docarul, urmat de căruţa cu bagaje. O luau de la gară spre centru, unde se opreau invariabil în faţa librăriei lui Bercovici, ca să-şi ridice Conu Costache ziarele şi corespondenţa, în timp ce, aşezat în docar, cu cutia viorii în braţe, Enescu răspundea la saluturile de bun întors în ţară. Ajuns acasă, Enescu se simţea cel mai liber şi mai fericit. Locurile natale i-au rămas toată viaţa în memorie încărcate de magie.

15. În muzica sa a cuprins cele mai frumoase sunete ale locurilor copilăriei sale. Livenii, Cracalia, Mihăileniul erau, cum avea să mărturisească mai târziu, “o lume magică, a fiinţelor fabuloase, care îl smulgea din banalitatea de fiecare zi”. Într-o vacanţă de vară, după o ploaie uşoară, a văzut coada unui mare curcubeu căzând chiar în fundul livezii. A alergat să-l prindă şi să se dea de trei ori peste cap pe locul atingerii lui cu pământul, fiindcă auzise, când era foarte mic, că, dacă faci asta, ţi se îndeplineşte orice dorinţă. Trântit apoi în iarbă, cu ochii închişi şi razele soarelui jucându-i-se în gene, a stat ore în şir ascultând foşnetele ploii care se îndepărta. Când, după mulţi ani petrecuţi în străinătate, cineva l-a întrebat de cât timp şi-a părăsit ţara, Enescu a răspuns: „Nu, n-am părăsit dealurile, văile şi pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine şi le aud cântând în inima mea”.