Fiinţe fantastice din mitologia universală: Versatile (III)

Am grupat sub genericul „versatile” o serie de personaje de legendă a căror formă variază de la o relatare la alta sau chiar datorită naturii fiinţelor respective. Vom vorbi aici despre pitici care apar şi dispar, despre inorog, o făptură fabuloasă multiformă sau despre djinii care se arătau muritorilor sub diferite înfăţişări cum ar fi: de şarpe, câine, pisică monstru sau chiar de om.

SIRENELE

Creaturi fabuloase ale mării, cu cap şi trup de femeie şi restul trupului de pasăre (la greci) sau peşte (conform legendelor de origine nordică), Sirenele ademeneau navigatorii cu frumuseţea chipului şi a cântecului lor şi apoi îi omorau. În Odiseea se povesteşte cum Ulise s-a legat de catarg, iar tovarăşii lui şi-au astupat urechile cu ceară pentru a nu cădea în mrejele sirenelor, socotite la fel de răufăcătoare ca Harpiile şi Eriniile.

Sub influenţa Egiptului, unde sufletul defuncţilor era reprezentat ca o pasăre cu chip de om, sirenele au fost considerate suflete ale morţilor care nu şi-au găsit odihna veşnică şi au devenit vampiri. În imaginaţia tradiţională a prevalat totuşi simbolismul seducţiei mortale.

Pentru scandinavi, sirenele sunt spirite ale apei; fete frumoase ce plutesc sau se aşează pe o stâncă şi îşi piaptănă părul blond cu un pieptăne de aur. Când aud un zgomot se sperie şi se cufundă în adâncuri. Uneori îşi pierd pieptănul. Dacă cineva vede sirenele dansând, ştie că îi este scris să se înece, iar finlandezii cred că cei înecaţi devin ei înşişi spirite ale apei.

La noi, femeile-peşte de o frumuseţe răpitoare, trăiesc pe fundul mării. Doar noaptea ies la suprafaţă şi cântă vrăjindu-i pe marinari sau pescari care pornesc în căutarea lor şi se îneacă. Când îi strigă pe nume ei ştiu că le-a venit ceasul să moară. Ştimele sunt adeseori malefice: înfrăţite cu vânturile, rup zăgazul apelor şi podurile şi poartă viiturile pe ogoare. Să nu uităm că prozatorul român Cămil Petrescu a scris şi o nuvelă fantastică intitulată „Aranca, ştima lacului”.

În 1983 J. Richard Greenwell, editor al revistei americane Cryptozoology, a organizat o expediţie în Noua Guinee, în căutarea unor animale fantastice-mamifere care respiră aer, cu cap şi trup de om şi coadă de peste (fără solzi) în loc de picioare. Băştinaşii le numeau „Ri”. După câteva săptămâni de căutări, expediţia s-a mutat în altă zonă, unde aceste animale erau numite ilkai şi toţi cei ce le văzuseră insistau că erau altceva decât vacile-de-mare, despre care s-a considerat multă vreme că ar constitui modelul sirenelor. Membrii expediţiei au văzut o asemenea făptură, care însă apărea când şi când la suprafaţa apei şi doar preţ de câteva secunde. Dar au fost atât de uluiţi, încât nu au apucat să îi facă decât două fotografii. Era subţire, cu pielea arămie, fără solzi şi se mişca asemenea unei torpile. Se putea înclina pe spate uşor, ceea ce e rar la animalele marine. Cercetările ulterioare au demonstrat că „Ri” nu poate fi confundat nici cu delfinii (care au aripioară dorsală), nici cu focile (care nu trăiesc în acea zonă), nici cu dugongul care nu poate sta sub apă mai mult de un minut, e vegetarian şi mult mai puţin flexibil. Este probabil vorba despre o specie necunoscută de mamifer marin, care ar putea elucida în parte şi misterul sirenelor.

PITICII

În ţările din nordul Europei, dealurile, dâmburile şi locurile stâncoase se spunea că ar fi populate de nişte omuleţi cărora li se spune pe alocuri „Troli” (spirite rele), dar cel mai des pitici. Sunt bondoci, uneori micuţi ca Tom Degeţel, palizi, gheboşi, au bărbi lungi albe şi câteodată picioare de capră sau gâscă. Gnomii, sau paznici ai minelor şi carierelor, sunt rude cu ei.

Legenda spune că sub pământ au un regat mirific şi comori neasemuite, peste care domneşte Alberich. Ies la suprafaţă doar noaptea, pentru că razele soarelui îi preschimbă în stană de piatră. Muncesc fără odihnă şi sunt respectaţi ca mari meşteri în prelucrarea lemnului şi metalului. Piticul Sindri a făcut odinioară pentru Thor, ciocanul fermecat Mjolnir (simbolul fulgerului şi trăsnetului), cel care se întorcea în mâna stăpânului ca un bumerang, după ce era aruncat. Ciocanul însă le-a adus piticilor necazuri, căci zeul furios l-a azvârlit după ei şi de atunci nu mai pot suferi zgomotele. Tot Sindri a construit pentru Freyr, corabia Skidbladnir, atât de mare, încât încăpeau în ea toţi zeii, dar era şi pliabilă; împăturită încăpea într-un buzunar. Mai neinspirat a fost piticul Regin; el i-a făcut lui Sigurd sabia Gram, cu care acesta l-a ucis pe balaurul Fafnir şi chiar şi pe piticul Regin.

Dacă oamenii pun bucăţi de metal sau butuci de lemn şi un ban la gura văgăunilor piticilor, a doua zi dimineaţa vor găsi obiectele de care aveau nevoie gata făcute. Piticii nu sunt numai harnici ci şi năzdrăvani şi ştiu o mulţime de secrete şi vrăji. Uneori îi ajută pe muncitori pe gratis, dar cel mai des li se arată ostili; le fură femeile şi fetele să şi le facă neveste ori înlocuiesc copiii frumoşi cu odraslele lor pocite. În Albă ca Zăpada, piticii sunt înzestraţi numai cu calităţi: făurari iscusiţi, devotaţi, animaţi de bune intenţii. La noi, în lumea subterană, „pe tărâmul celălalt”, trăieşte Piticot, regele piticilor.

DJINNII

Spirite din mitologia arabă, vlăstare ale focului create cu 2.000 de ani înainte de Adam. Li se spune şi ginni (din latinescul „genius”). Unul din regii lor, Suleiman, a construit piramidele. Lăcaşul şi-l aveau pe muntele sacru Kaf, unde stă şi pasărea Rok, aflat la marginea Lumii (alţii cred că muntele reprezintă axa lumii) şi li se arătau muritorilor sub înfăţişarea de şarpe, câine, pisică monstru sau chiar de om. În acest caz însă nu se deosebeau prin nimic de ceilalţi oameni. Când voiau, puteau deveni invizibili şi numai cu o alifie magică aplicată pe pleoape puteau fi văzuţi. Alifia folosea şi spre a zări comori ascunse. Djinnii buni erau neînchipuit de frumoşi, iar cei răi arătau hidos. Erau ostili oamenilor iar uneori trebuiau să-l slujească pe cel ce intra în posesia unui obiect căruia i se punea un djinn (inel, lampă, etc.). Deşi înzestraţi cu puteri miraculoase, aproape întotdeauna refuzau să îndeplinească ultima poruncă, cea mai grozavă, recunoscându-şi neputinţa de a înfăptui ceva ce i-ar fi adus în conflict cu un djinn mai puternic sau cu spirite superioare. O spaimă deosebită nutreau faţă de Iblis, marele „diavol” (Lucifer-ul arabilor), care locuia şi el pe muntele Kaf.

INOROGUL

Este o făptură fabuloasă şi multiformă; există unicorni cai, măgari, peşti, dragoni, scarabei, etc. Prima oară a fost atestat în lucrarea Indica a lui Ktesias, medicul grec al împăratului Persiei Artaxerxes al II-lea (sec.IV î.e.n), care scria că inorogii (monoKeros, în greacă) sunt un fel de măgari sălbatici mai mari decât caii, cu trup alb, cap roşu-închis, ochi albaştri şi cu un corn ascuţit în frunte. Plinius cel Bătrân îl descrie ca pe „cel mai fioros animal, care seamănă la trup cu un cal, la cap cu un cerb, la picioare cu un elefant, la coadă cu un porc”. Are un singur corn negru şi lung de trei picioare, în mijlocul frunţii. Marco Polo pretinde că l-a văzut. Fiarei îi place să se tăvălească prin noroi şi nu este un animal frumos. Asemănarea cu rinocerul, al cărui corn era preţuit în Orient din timpurile vechi pentru virtuţile lui tămăduitoare, este evidentă. Metamorfoza fizică se datorează faptului că Europa medievală nu putea concilia o fiinţă respingătoare cu atributele ei binefăcătoare. Şi în Fiziologul el este un animal grotesc a cărui existenţă emană tristeţe, căci harul lui - cornul, a devenit o absurdă şi nefolositoare forţă, o povară. În China este unul din cele patru animale de bun augur, alături de phoenix, broasca ţestoasă şi dragon, concurând cu justiţia regală, ucigându-i pe păcătoşi.

Socotit panaceu universal, cornul de inorog avea mare căutare în Orient şi Occident, mai ales ca antidot împotriva otrăvurilor. Obiectele din „corn de inorog” erau făcute din corn de rinocer. Cornul răsucit ca o coloană maură, răsărit în mijlocul frunţii, simbolizează flacăra spirituală, raza solară, invincibilitatea, Duhul Sfânt. Trăia în păduri tainice şi prezenţa lui benefică alunga spiritele rele. Ca „spirituş vitae”, a fost socotit un simbol al blândeţii, nobleţii, puterii şi înţelepciunii. Pe de altă parte violenţa sa era îndreptată numai împotriva răului. În diploma lui de înnobilare, Ferdinand de Habsburg menţiona: „Se spune că unicornul e cea mai sălbatică fiară, dar şi cea mai nobilă. Toate neamurile nobile care au stăpânit cândva pământul au fost viteze şi nobile ca unicornul, care înseamnă nobleţe dar şi isteţimea spiritului. Căci ceea ce este la fiară asprime, la om este tărie, înzestrare ce a dat naştere multor căpitani vestiţi”. În romanul alegoric „Istoria Ieroglifică”, Dimitrie Cantemir alege Inorogul ca personaj sub a cărui înfăţişare se ascunde însuşi autorul.

ŢAPUL ISPĂŞITOR

Este un animal tragic, obiect al ritualului de purificare. Tragedia vine din cântecul religios care acompania sacrificarea ţapului în cinstea lui Dionysos, zeul căruia îi era consacrat şi cu care se identifica. Animalul era venerat şi în persoana zeului-ţap Pan, una dintre forţele regeneratoare ale naturii, iar Afroditei îi era consacrat ca animal ardent şi prolific. În evul mediu primează imaginea unui animal impur, obsedat de procreere, semn malefic. În iconografia creştină, Satan prezidează Sabbatul ca ţapori având cap de ţap. În Irlanda o seamă de făpturi inferioare, diforme şi slute, au cap de ţap. La baza acestei viziuni stă partea negativă a simbolismului, depravat, respingător şi urât mirositor. În India este însă divinizat. Este animalul sacrificiului, identificat cu zeul focului generator de viaţă sfântă, un animal solar.

Sfânt şi divin pentru unii, satanic pentru alţii, ţapul simbolizează forţa elanului vital, în acelaşi timp generos şi lesne de corupt. În sens mai larg, ţapul ispăşitor e victima sacrificată de colectivitate pentru a-i consolida acesteia puterea. În comedii există câte un personaj încărcat cu vicii care e pedepsit spre deliciul spectatorilor. Personajul este vinovat şi nevinovat în acelaşi timp; e nevinovat pentru că pedeapsa depăşeşte consecinţele posibile ale faptelor lui şi pentru că e ales de destin (colectivitate) la întâmplare şi e vinovat deoarece face parte dintr-o societate vinovată.