Obiceiuri româneşti: Chemarea ursitului

Farmecele de dragoste se fac pentru ca acela care se farmecă să se facă frumos, plăcut, atrăgător şi fermecător, anume ca sa să se facă iubit, respectat, binevorbit şi cinstit de toată lumea; apoi, spre a atrage, prin frumuseţea, purtarea şi vorba sa pe oricine spre sine, dar mai ales pe aceea pe care şi-a pus ochii, şi apoi, dacă prin mijloacele şi apucăturile dinainte nu şi-a atins ţelul, a fermeca, adică a fura minţile celor pe care îi iubeşte şi de care doreşte a fi iubit.

În farmece, fermecătorii şi fermecătoarele întrebuinţează obiceiuri cât se poate de curate, mai ales plante frumos mirositoare. Farmecele se fac încă înainte de răsăritul Soarelui, când toate duhurile necurate au dispărut de pe faţa pământului şi când natura e mai plăcută şi mai atrăgătoare, şi se fac, de obicei, de către şi pentru fetele mari.

În vrăjile de dragoste din Banat, „fata sau feciorul care doreşte să-şi facă de dragoste ia, în ziua de Sfântul Gheorghe, dis-dimineaţă, o uiagă (glajă; sticlă); se duce apoi şi ia dintr-un loc, unde se îmbină două ape, trei linguri de apă şi le pune în glajă, trei linguri dintr-un vas cu apă scos în curte la amiazi, ca uitându-se cel ce vrăjeşte în el să se vadă şi să vadă şi Soarele, zicând:

Cum văd Soarele,

Aşa să fiu văzută,

Şi cum luceşte pe cer Soarele,

Aşa să lucesc şi eu la N.!

Apa din glajă o pune într-un blid, pe care îl aşază în vatra luminii, punând în el trei flori furate din trei grădini, trei jordiţe de calvă, care aplecate fiind de la trunchi, au fost legănate de apă, în credinţa că, precum s-au bătut în apă, aşa şi N. să se bată după M.”

În Berbeşti, ţinutul Maramureş, „în nouă marţi seara, cu-o seceră părăsită adună jarul de pe vatra cuptorului, zicând cuvintele de mai jos. Sau cu un pranic, atâta pranică pământul, până ce ţine descântecul. Sau cu trei crenguţe de prun, sau de stejar, sau de soc, loveşte pământul, zicând următoarele:

Tu eşti, foc, focşorul meu,

Eu îs domn, domnuţu tău,

Eu m-oi culca, tu nu ti-i culca,

Eu îi dormi, tu nu-i durmi,

Ci te fă şarpe, laur-balaur,

Cu solzii de aur,

Cu nouăzeci şi nouă

De guri muşcătoare,

Cu nouăzeci de limbi

Împungătoare,

Cu nouăzeci şi nouă de picioare

Împroşcătoare,

Cu nouăzeci şi nouă de cozi

Lovitoare,

Şi te dau în lume,

Peste lume,

La ursâtu meu anume.

Cu gurile muşcă-l,

Cu limbile împunge-l,

Cu picioarele împroaşcă-l,

Cu cozile loveşte-l,

Şi la mine arăduieşte-l;

De-i în pat, aruncă-l sub pat,

De-i pe scaun, aruncă-l sub scaun;

Nu-i da a fi, nu-i da a trăi,

Până la mine n-a vini!”

Iată un alt descântec de dragoste:

Răsai, Soare,

Frăţioare,

Nu peste cârduri de oi,

Nici peste cârduri de boi,

Ci peste ochişorii mei,

Şi peste statul meu

Şi peste sfatul meu

Şi peste mersul meu

Şi peste viersul meu!

Cum îi Soarele luminos şi frumos

Aşa să fiu şi eu!

În Bucovina, în noaptea spre Sfântul Gheorghe, fata se uită în cofa cu apă, anume ca să-şi vadă ursitul. Şi dacă i se arată vreun chip de fecior, atunci ea crede că acela îi va fi ursitul şi, peste an, îi vor sosi peţitori şi se va mărita. A doua zi, de dimineaţă, adică în ziua de Sfântul Gheorghe, până nu răsare Soarele, cele mai multe fete, tot din Bucovina, iau câte o brazdă şi o pun în drum, pe unde ştiu ele că vor trece feciorii care le plac, şi zic:

Dacă N. va călca

Pe brazdă, nu m-a lua,

Iar dacă N. nu va călca,

Atuncia mă va lua.

Acele brăzdiţe, după ce au trecut cei ce au avut să treacă peste ele, le strâng şi le întrebuinţează peste an ca leac împotriva mai multor boli, mai ales împotriva sclintiturii. În mitologia românească, dragostea nu e prea bine conturată. Din puzderia de cântece româneşti de dragoste şi mai ales de descântece de dragoste, se pare că nu e o singură fiinţă care aprinde focul în inimile tinerilor. Iată ce spune un astfel de descântec:

Pleacă N.

Pe cărare, pe cale,

Se-ntâlni cu dragostile-n cale,

Cu dragostile,

Cu mândruţele,

Cu mândrul,

Cu drăgostiţele.

Dragostile acestea, când întâlnesc un flăcău şi o fată, sau un bărbat şi o femeie, pe care vor să-i îndrăgostească unul de altul, le schimbă înfăţişarea şi apoi le toarnă în suflet para iubirii. Cei vrăjiţi de dragoste nu-i mai văd pe cei ce-i iubesc aşa cum sunt, ci mult mai frumoşi, încât vorba „nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie” poate face pe cel mai urât bărbat să fie iubit de cea mai frumoasă femeie, dar şi contrariul.

Sunt destui care cred că dragostele vin din „făcutul” sau „făcătura” fetelor sau a femeilor pricepute în astfel de lucruri. Pătimirile celor aduşi „cu ulcica” sau „legaţi” de farmece se aud des în cântecele populare:

Foicică de năut,

Desfă, puică, ce-ai făcut,

Şi-mi dă drumul să mă duc,

C-am ajuns ca un năuc:

Şez pe loc

Şi arz în foc,

N-am nici minte, nici noroc!