Târguri româneşti de altădată

Însemnări despre apariţia târgurilor sau iarmaroacelor în Ţările Române nu prea ne-au rămas, cronicarii fiind interesaţi mai mult de ctitorii de biserici şi mânăstiri, de războaie şi răzmeriţe. Se poate însă presupune că, unde se aduna lume mai multă, la hramuri ori la alte sărbători religioase şi populare, apăreau şi negustorii cu mărfurile lor sau dispuşi să le cumpere pe ale altora.

De bună seamă, aceştia aveau în vedere mai mult oraşele, cu o populaţie mai numeroasă şi cu condiţii mai bune pentru vânzare şi cumpărare. De aici se trage şi denumirea de târg a unor orăşele de altădată. Pe lângă negustorii profesionişti, la aceste târguri veneau şi mulţi ţărani, ca să-şi vândă produsele agricole şi să cumpere ceea ce nu se găsea la ţară. Multă vreme, cu siguranţă, a predominat trocul.

Ca să înţelegem cum se desfăşurau târguielile odinioară, e bine să recitim „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, operă nu numai de înaltă artă literară ci şi plină de informaţii etnografice. Iată doar un fragment:

„Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii şi femeile şi bărbaţii şi se fac mai multe giguri de sumani şi lăi şi de noaten, care se vând şi pănură şi cusute, şi acolo pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu Frumos şi de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile.

Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzăşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare şi făină de popuşoi, sumane mari, genuchere şi sărdace, iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite, ştergare de borangic alese şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare sau joia pe la mânăstirile de maici, cărora le vine cam peste mână târgul”.

Se ştie că însuşi micul Nică, „oleacă de fecior de negustor”, cum se descrie în amintiri, îşi încearcă norocul cu celebra pupăză din tei, prilej de a mai descrie atmosfera de iarmaroc din Moldova:

„He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun, d-apoi chiteşti dumneata că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioară l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, şi trebuie să fie pe aici undeva, ori în vreo dugheană de băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică; ian stăi oleacă, că te duc eu la taică-tău şi să văd, el te-a trimes cu pupăza de vânzare, să spurci iarmarocul?”

Ar fi, poate, demn de cercetat, dacă la vreun târg sau la vreo piaţă din România s-au mai propus la vânzare pupeze, căci alte orătănii şi păsări exotice se vând şi se cumpără de multă vreme...

După cum am scris mai sus, târgurile se organizau cu prilejul sărbătorilor, fie religioase, fie populare. Astfel, în veacul al XIV-lea, la Bucureşti avea loc Târgul Cucului, numit astfel fiindcă se ţinea la Moşii de Primăvară, în preajma Blagoveşteniei de la 25 Martie, care popular se mai numeşte şi Ziua Cucului.

Tot aşa se explică şi actualul nume de Calea Moşilor al unei importante artere bucureştene, care ducea odinioară la târgul organizat în preajma sărbătorii populare zise Moşii de Vară. Acest târg funcţiona la marginea de Răsărit a Bucureştiului; de aceea, drumul, pavat pe atunci cu lemn, care lega centrul Capitalei de acel maidan s-a numit multă vreme Podul Târgului din Afară. Pe de altă parte, se vede că la început a fost acolo un târg de vite, de unde şi denumirea de Obor, păstrată şi astăzi.

Cu inegalabilul său talent, Ion Luca Caragiale face o tablă de materii a pitorescului târg de Moşi, publicată în „Moftul român”, la 18 mai 1901:

„Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane – soldaţi – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decoraţiuni – decoraţii – doniţe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori – ciubere – cimpoaie – copii – miniştri – pungaşi de buzunare – hârdaie – bone – doici – trăsuri – muzici – artifiţii – fotografii la minut – comedii – tombole – „Moftul român” nr. 8 – oale – steaguri – flaşnete – îngheţată de vanilie – fleici – stambă – căni – pelin – căluşei – scrânciob – „cele din urmă invenţii care era şi la expoziţia americană” – pinteni – biciclete – cai – vite – jandarmi – basmale – telegrafişti – nepoate – mătuşi – ţaţe – neni – unchi – veri – văduve – orfani – portretul ţarului – „Moartea vânătorului” – prescuri – măcelari – grâu – cofeturi pentru colivă – beţivi – căciuli – cojoace – căpestre – boi – hârâitori – Prima societate de bazalt şi teracotă – „Stella” – sticle – fân – cercuri – doage – buţi – plăpumi – saltele – perne – flori – scaune – paturi – mese – beteală – oglinzi – cercei – inele – ibrice – turci (...)”. Textul lui Caragiale se încheie astfel: „Criză teribilă, monşer!”

Cu voie sau fără voie, capodopera caragialiană înfăţişează bogăţia unui târg de la sfârşitul veacului XIX şi începutul veacului XX. În treacăt fie spus, pe vremea comunismului nu se mai găseau portocale, iar în ultimii săi ani dispăruseră fleicile, pelinul, „ciucalata”, lămâile, brânza, urda, caşcavalul, slănina, cafeaua – „gingirlie” sau nu, bomboanele, plăcintele, cozonacii, sarea, vinul, berea, de fapt aproape toate alimentele de care erau pline târgurile româneşti până la Al Doilea Război Mondial.

Însă, că şi acum mai bine de un veac, întâlneşti şi azi cerşetori, pungaşi de buzunare, beţivi, ţaţe, schilozi, certuri, chefuri, tămbălăuri, muşte, suprimaţi, bătături strivite, părinţi beţi, guri căscate, noroi, murdărie, infecţie şi culmea, o „criză teribilă, monşer!”, doar că de această dată este globală.

În Bucureştiul de odinioară se ţinea şi Târgul Drăgaicei, pornit la 24 iunie şi desfăşurat la Nord de Mărcuţa. În vremuri mai severe, la asemenea târguri, spre a fi de învăţătură mulţimii, „se executau sentinţele date asupra făcătorilor de rele, prin spânzurători şi alte torturi, iar femeile criminale se tundeau, li se punea o manta neagră pe umeri, şi pe piept li se lipea o hârtie pe care era scris Cine va face ca mine ca mine să pătimească!”, după cum mărturiseşte un document.

Târgurile mari, de multe ori şi cele mici, erau întregite de bâlciuri, unde se puteau vedea toate ciudăţeniile şi distracţiile, graţie mai ales circurilor călătoare. Vedeai acolo magicieni– zişi „scamatori”, saltimbanci, clovni – zişi „măscărici”, teatru de păpuşi – de obicei cu Vasilache şi Marioara ori cu Păcală şi Tândală, comedii sau lanţuri, căluşei, scrâncioburi, trasul la ţintă cu puşca – „Încercaţi ochiul şi-o mână pentru patria română!”, animale exotice, femeia cu barbă, „irocheza cu cuţitu-n piept”, femeia-şarpe, femeia-peşte, adică sirenă sau „faraoancă”, roata norocului, femeia tăiată cu fierăstrăul, pitici, pocnitori, alviţă, turtă dulce şi multe alte minunăţii, care făceau o plăcere deosebită românilor de odinioară.