Tradiţie şi mister la Ion Creangă
Marele povestitor Ion Creangă a plecat pe Celălalt Tărâm în ultima zi a anului 1889, tocmai când copii de şcoală şi foşti elevi de-ai săi veniseră cu ”Pluguşorul” să-l colinde. Nu doar pentru literatura română, ci şi pentru istoria noastră, Creangă este mult mai important decât pare la prima vedere.
Prin convingeri şi prin scrieri, humuleşteanul este unul dintre cei mai arhaici români strecuraţi în epoca modernă, iniţiat în cele mai profunde mistere ale spiritualităţii noastre, inclusiv în leacuri. Astfel, în ”Amintiri din copilărie”, el îi pomeneşte pe tămăduitorii din Humuleşti, care, după o învăţătură străveche, transmisă din leat în leat, îl vindecă de holeră, boală care, de obicei, nu ierta, cel puţin pe vremea lui: ”Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus la Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat de acasă. Şi pe drum necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti.
Şi, când colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, şi de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său!”
La rândul ei, bunica îi tămăduieşte pe copii după o altă străveche reţetă: ”Şi când ne-a văzut bunica, de bucurie a şi tras un bocit. – David al meu are de gând să mă bage de vie în mormânt, cu apucăturile lui, cum văd eu. Iacă ce rană-i pe dânşii, sărmanii băieţi! Cum i-a mâncat râia prin străini, mititeii! Şi după ce ne-a căinat şi ne-a plâns bunica, după obiceiul ei, şi după ce ne-a dat demâncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet până în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură. Şi tot aşa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cu noapte, până ce în Vinerea-Saca ne-am trezit vindecaţi taftă”.
Însăşi Smaranda, mama lui Nică al lui Ştefan a Petrii, pare a fi urmat cursurile Şolomanţei, celebra, dar misterioasa şcoală a Solomonarilor: ”Şi mama, care era vestită pentru năzdrăveniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi Soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: ”Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la Soare, doar s-a îndrepta vremea” şi vremea se îndrepta după râsul meu...
Ştia, vezi bine, Soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: ”Na, na!”, şi îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele-aprins, care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele, să se mai potolească duşmanul; şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicând: ”Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, aşa să nu mi se dioache copilaşul!” şi-mi făcea apoi câte un benchi boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!... şi altele multe încă făcea. Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte”.
E de remarcat şi un personaj straniu, ce pare a fi şi el Solomonar, mai mărunt, în gazdă la Pavel Ciubotariul: ”Cu noi şedea şi Bodrângă, un moşneag fără căpătâi, însă de tot hazul. Pentru puţină mâncare şi câte-oleacă de paşcă de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne, aţâţa focul, aducea apă, mătura, ne spunea la poveşti nopţi întregi, şezând cu nasul în tăciuni, şi ne cânta din fluier: Doina, care te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuţa, Horodinca, Alivencile, Ţiitura, Ca la uşa cortului, hori şi alte cântece sculăţele ca acestea, de jucam până ce asudau podelele şi ne sărea talpele de la ciubote cu călcâie cu tot, că doar o dădusem şi eu pe ciubote. Şi din pricina lui Pepelea de moş Bodrângă, Pavel mai nu le putea dovedi din cârpit, ba şi el, uneori, sărindu-şi din minţi, îşi rupea ciubotele ferfeniţă, jucând împreună cu noi”.
S-a spus şi s-a scris, între alţii şi de George Călinescu, că un ţăran obişnuit nu ştie nici pe departe atâtea proverbe şi zicale câte ştie Ion Creangă. Chiar dacă a fost un învăţător excepţional, precum şi autor al primei gramatici româneşti inteligibile, scriitorul nu citise totuşi multe cărţi la viaţa lui, aşa că e limpede că tezaurul de ziceri, basme şi snoave, cu care îşi uimea contemporanii, şi cu care ne uimeşte şi pe noi, îl primise de la enigmaticii Solomonari, cunoscători ai Cărţii Sacre.
La urma urmelor, aici e vorba de cel mai mare povestitor român al tuturor timpurilor, prieten bun cu Mihai Eminescu, poetul nostru naţional. E ciudat că au părăsit lumea aceasta în acelaşi an... Unii cercetători, printre care Vasile Lovinescu în ”Creangă şi Creanga de Aur”, au observat mai demult că toată literatura humuleşteanului este pline de taine. Dar cel mai mult, scriitorul tăinuie şi destăinuie în ”Povestea lui Harap Alb”, încă din titlu, care, în limba arhaică, înseamnă de fapt... ”Negru Alb”.
Cu privire la maeştrii lui, Ion Creangă este, în ”Povestea lui Harap Alb” ceva mai explicit, scriind, de pildă, despre Cerbul SOLOMONIT: ” – Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului. Şi Cerbul acela este bătut tot cu petre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca un soare. Dar nu se poate apropie nimene de cerb, căci este solomonit şi niciun fel de armă nu-l poate prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă. De-aceea fuge lumea de dânsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă.
Şi cică o mulţime de oameni şi de sălbăticiuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă pricină; se vede că este solomonit, întors la ţâţă, sau dracul mai ştie ce are de-i aşa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or pute(a) găbui cumva?
Şi care dintre ei are îndrăzneală mare şi noroc şi mai mare, umblând pe acolo, găseşte din întâmplare câte o peatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la şepte ani odată, şi apoi aceluia nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce peatra la mine şi i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că asemenea petre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decât aceste la nici o împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de unde le am”.
Şi, dacă ar mai fi vreo îndoială că Ion Creangă era iniţiat în solomonii, iată ce-i declară moş Nichifor Coţcariul jupânesei Malca, tovarăşa sa de călătorie: ” – Noroc numai că eu unul ştiu solomonii şi nu mă prea tem de balauri”. ” – Da’ ce-s acele solomonii, moş Nichifor?” întreabă ea. Doar că acest secret nu se poate spune oricui, ci numai celor aleşi pentru iniţiere. Aşa că, moş Nichifor răspunde: ”Ei, jupâneşică dragă, asta nu se poate spune. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci şi patru de ani, de când trăiesc cu dânsa, şi ce n-a făcut ea şi cât nu m-a cihăit de cap să-i spun, şi tot nu i-am spus”. Quod erat demonstrandum!
