Experienţele în afara corpului, cercetate de doctori

Universul abundă în mistere care constituie o provocare pentru actuala noastră bază de cunoaştere. În secţiunea „Dincolo de ştiinţă”, Epoch Times strânge relatări despre aceste fenomene stranii pentru a stimula imaginaţia şi a deschide orizonturile către posibilităţi de neînchipuit Sunt ele adevărate? Dumneavoastră veţi decide.

Pam Reynolds avea 35 de ani când a ajuns în situaţia de a fi supusă unei operaţii pe creier. Ea a avut o experienţă în apropierea morţii (near-death experience, NDE), în timpul căreia i-a auzit pe chirurgi vorbind şi a văzut procedura medicală, chiar dacă toate percepţiile sale senzoriale ar fi trebuit să nu mai funcţioneze la acel moment iar activitatea sa cerebrală încetase.

Ceea ce a văzut şi a auzit a fost confirmat ulterior, verificând rapoartele chirurgilor. Acest caz, din 1991, furnizează una dintre cele mai puternice dovezi verificabile, bine documentată, care atestă existenţa fenomenelor NDE în afara creierului. Dovezile sugerează că trăirile relatate de cei care se separă de corp sunt precise şi nu sunt numai halucinaţii provocate de un creier afectat.

Chiar dacă acesta este unul dintre cazurile cele mai solide, Reynolds nu este singura persoană ce susţine că a avut o experienţă extracorporală în care a văzut lucruri care au fost verificate ulterior. Acestea sunt cunoscute acum drept cazuri de percepţie. M.D. Ph.D. Sam Parnia lucrează la un studiu de adunare continuă şi metodică a informaţiilor despre cazuri de NDE. Parnia se ocupă de pacienţii aflaţi în stare critică şi este directorul Departamentului cercetărilor de resuscitare al Stony Brook University School of Medicine din New York. Acesta conduce proiectele AWARE în mai multe spitale din întreaga lume.

În spitalele participante la studiu, pacienţii care au fost readuşi la viaţă după un stop cardiac şi ale căror creiere încetaseră temporar să mai funcţioneze, fiind consideraţi în moarte clinică, sunt chestionaţi asupra a ceea ce au simţit, auzit sau văzut.

De asemenea, au fost folosiţi diverşi markeri independenţi. Dacă persoana care îşi părăseşte corpul se întâmplă să vadă aceşti markeri, ascunşi în anumite locuri în afara câmpului vizual obişnuit, se poate arăta că pacientul a avut o veritabilă experienţă extracorporală.

Jan Holden, profesor în consiliere al University North Texas şi care cercetează de mult timp cazurile de NDE, a observat totuşi unele deficienţe în astfel de studii. Dintre cele cinci studii în care au fost semnalate percepţii vizuale, niciunul nu a avut succes. Ar putea avea legătură cu natura obiectivelor, a declarat aceasta. Adică, ”dacă cei care experimentează o NDE se concentrează mai mult asupra lucrurilor cu importanţă spirituală sau emoţională decât pe obiecte obişnuite precum un pătrat albastru într-un colţ cu un triunghi şi un număr pe el”, a afirmat Holden în timpul conferinţei International Association for Near-Death Studies (IANDS) din Newport Beach, California, din 29 august 2014.

O altă provocare ridicată de aceste studii este dacă aceşti markeri pot fi văzuţi de cineva care se află pe o scară. Astfel, s-ar putea argumenta că este puţin probabil ca persoana să fi putut auzi sau vedea markerii prin percepţii obişnuite.

Având o experienţă de zeci de cazuri de percepţie veridică studiate, Holden a explicat într-un email că experienţa lui Reynolds este ”ceea ce eu consider una dintre cele mai bune dovezi”. Aceasta a trimis un document de 116 pagini către Epoch Times, subliniind cu citate ale celor care au experimentat NDE, cazurile pe care le-a studiat pentru a se informa înainte să redacteze capitolul despre percepţia veridică pe care l-a scris în ”The Handbook of Near-Death Experiences”(Manualul de Experienţe în apropierea morţii). Holden a descoperit că 92% dintre cazurile care păreau de percepţie veridică sunt precise, 6% au unele erori, iar numai unul din 93 de cazuri a fost complet inexact.

Haideţi să aruncăm o privire la cazul Reynolds şi la unul dintre cazurile studiate de Holden.

O privire mai atentă la cazul Reynolds

Doctorul Robert Spetzler, directorul Institului Neurologic Barrow din Phoenix, Arizona, a supus-o pe Reynolds unei proceduri unice pentru a-i trata un anevrism cerebral. Acesteia i-a fost indus un stop cardiac hipotermic; i-a fost coborâtă temperatura corpului, pulsul şi respiraţia s-au oprit, undele cerebrale s-au aplatizat, iar sângele nu-i mai iriga creierul.

„În termeni obişnuiţi, ea ar fi fost moartă. Dar în mâinile unui chirurg profesionist, nu era? Sau era?”, a întrebat Michael Sabom în cartea sa ”Lumina şi Moartea: Relatările fascinante ale unui doctor despre experienţele din apropierea morţii”.

Reynolds şi-a amintit clar ce s-a întâmplat după ce a fost anesteziată şi a început operaţia: ”Următorul lucru pe care mi-l amintesc era sunetul: Era un Re natural. În timp ce auzeam sunetul, simţeam că mă trăgea prin vârful capului. Cu cât ajungea mai departe corpul meu, cu atât tonul devenea mai clar. Am avut impresia că era precum un drum, o frecvenţă pe care continuam… Îmi amintesc că am văzut câteva lucruri în camera de operaţie când mă uitam în jos. Cred că a fost cel mai conştient moment din întreaga viaţă”.

O dovadă verificată ulterior a fost comentariul unui chirurg, pe care ea l-a auzit. Chirugul a spus că arterele ei sunt foarte mici. Iar ea l-a identificat pe chirurgul care a spus asta.

În raportul operaţiei sale, chirurgul a notat că a discutat despre mărimea arterelor acesteia, iar timpul la care a fost făcut comentariul se potrivea cu timpul amintit de Reynolds.

Ar fi putut să-l audă cu ajutorul simţurilor obişnuite?

”La începutul procedurii, i-au fost introduse dopuri în urechi pentru blocarea reflexelor auditive şi ale creierului. Aceste dopuri astupă bine canalele urechii şi per total elimină posibilitatea auzului fizic”, a notat Sabom. Ochii lui Reynolds au fost acoperiţi cu o substanţă şi apoi cu o bandă.

Activitatea cerebrală a fost monitorizată constant, iar orice evenimente, precum convulsii ale lobului temporal – despre care se spune că reprezintă uneori cauza unei NDE – sunt ”foarte puţin probabile”, a relatat doctorul Spetzler.

Maria vede un pantof de tenis

Unul din cazurile evaluate de Holden a fost cel al Mariei, care îşi vizita prietenii atunci când a suferit un atac de cord sever. Povestea Mariei a fost relatată de Bruce Greyson şi Charles Flynn în “The Near-Death Experience: Problems, Prospects, Perspectives”(Experienţa în Apropierea Morţii: Probleme, Previziuni, Perspective).

În timpul experienţei sale extracorporale, Maria a relatat ca şi-a părăsit corpul şi a văzut zona din afara camerei sale de spital. Aceasta a văzut un obiect pe pervazul de la etajul al treilea. Era un pantof de tenis care avea un loc tocit la degetul mic al purtătorului şi o dantelă prinsă sub călcâi. Aceasta a oferit mai multe detalii despre pantof. O asistentă a verificat locul în care era pantoful văzut de Maria.

Era într-adevar acolo. Asistenta a recuperat pantoful şi a notat că aceste detalii ar fi putut fi vizibile doar de către o persoană care plutea pe afară, foarte aproape de pantof. Detaliile nu se puteau vedea de la ferestrele spitalului.