Există un şablon al îndepărtării dictatorilor?

Când ajung dictaturile în punctul lor critic? Cum se face că autocraţi veterani se autoamăgesc cu privire la stabilitatea regimului lor, chiar şi atunci când ultima lor citadelă este pe cale să fie luată cu asalt? Este corect să se concluzioneze, parafrazându-l pe Tolstoi, că toate dictaturile nefericite sunt nefericite în felul lor? Sau există lecţii durabile privind natura regimului lor care să ne lămurească cu privire la perspectivele lui Bashar Al-Assad din Siria?, se întreabă editorialistul Alec Russell de la Financial Times, în ediţia de duminică.

Pe fondul evenimentelor agitate ale anului trecut, în contextul prăbuşirii unui despot arab după altul, o lume întreagă şi-a pus cu interes astfel de întrebări. De răspunsul la ele depind afaceri majore şi alianţe critice. Herodot a fost primul cronicar cunoscut care a înţeles tiparul miopiei autocratice.

Cine dintre cei aflaţi la vârsta adultă, în 1989, nu a urmărit iar şi iar filmul brut care arăta uimirea de pe faţa lui Nicolae Ceauşescu atunci când se afla în balconul clădirii Comitetului Central din România într-o zi rece din decembrie? Ca de atâtea ori înainte avea în faţă muncitori din fabrici aduşi cu autobuzul pentru a-l aclama. Cu toate acestea, în timp ce privea cu fascinaţie, s-a auzit scandat numele oraşului 'Timişoara'', unde forţele sale au masacrat zeci de protestatari.

Acesta a fost modelul ''de basm'' pentru înlăturarea lui Hosni Mubarak, cu un an în urmă. Apoi a venit varianta mai violentă a temei: căderea lui Moammer Gaddafi, care a declamat până în ultima clipă despre revenirea lui iminentă. Pentru cei suficient de norocoşi să trăiască în libertate, este uşor să crezi că morala este clară: toţi dictatorii sunt mulţumiţi de sine iar în final se prăbuşesc. Sic sempre tyrannis! (Aşa vor păţi întotdeauna tiranii!)

Dar aşa cum ştie prea bine profesorul George Ayittey, consilierul lui Obama şi autor şi analist veteran privind Africa, o astfel de dramă este doar deznodământul. Este mult mai greu să-i dai jos pe dictatori decât să convoci o mulţime, ca în Piaţa Tahrir. Iar intervenţia militară occidentală, deşi şi-a răsturnat ţintele în Libia şi Irak, nu este un şablon ce ar trebui să se aplice peste tot. Indiferent de cât de atroce este reprimarea în Siria, puţini se aşteaptă ca Occidentul să intervină.

Mai degrabă, aşa cum a arătat cu claritate Ayittey în ultima sa carte, subminarea dictatorilor este o ştiinţă care necesită timp şi gândire. El admite în mod corect că există o lecţie durabilă odată ce o revoluţie este în curs: de îndată ce unităţile armatei îşi schimbă direcţia, sfârşitul este previzibil. Motivul principal pentru care majoritatea din regiune se aşteaptă ca Assad să se mai menţină un timp, este faptul că soldaţii au dezertat ca indivizi, nu în masă. La urma urmei, numai atunci când mulţimile din Romania au putut striga cu încredere 'Armata e cu noi!', soarta lui Ceauşescu a fost pecetluită. Robert Mugabe din Zimbabwe a sfidat logica politică şi s-a menţinut în primul rând pentru că a păstrat şefii de securitate de partea sa.

Ayittey este însă mai interesat de situaţia pe termen lung. În viziunea sa, tiranii sunt în cele din urmă osândiţi, dar oamenii nu ar trebui să fie atraşi de scenariul alternativ, uneori tentant, al unui om forte reformist. El susţine că este o himeră să crezi, aşa cum susţin mulţi oameni de afaceri, că reformele economice ar putea duce în cele din urma la liberalizare politică: nu este de acord cu simpatia Occidentului faţă de reformatori autoritari economici precum Paul Kagame din Rwanda. Astfel de sisteme pot atinge prosperitatea pe termen scurt, spune el, dar ea nu va dura. Nu trebuie să o iei pe scurtătură. O presă liberă şi o opoziţie activă sunt esenţiale.

Toţi cei care se află sub sisteme autoritare ce par invulnerabile, de la Zimbabwe la Iordania şi chiar China, ar trebui să ţină seama de criticile sale, la fel ca liderii lor şi oficialii occidentali tentaţi să-şi dilueze principiile atunci când lucrează în regimuri neliberale, conchide editorialistul.