EXCLUSIV. De ce Ucraina nu se va rusifica (interviu)

Susţinătorii preşedintelui Ianukovici au introdus recent în Parlament o lege de interzicere a protestelor, care sancţionează instalarea neautorizată de corturi, scene şi amplificatoare în pieţele publice şi o pedepseşte cu amenzi mari şi chiar cu detenţie. ”Totuşi Ucraina nu se va rusifica. Belarusificarea sau rusificarea regimului politic din Ucraina nu ar fi în avantajul puterii de la Kiev pentru că ar însemna integrarea accentuată în sfera de influenţă a Rusiei şi reducerea la minim a contactelor cu UE după modelul Belarusului şi evident diminuarea substanţială a independenţei deciziei politice a liderilor ucraineni”, explică Ileana Racheru, cercetătoare la IDR într-un amplu interviu acordat Epoch Times. Experta mai arată de ce Ucraina nu se va rupe, în ciuda clivajului est-vest, şi cu ce a greşit UE în negocierile cu Kievul.

Există pericolul unei ”rusificări” sau „belarusificări” a regimului politic de la Kiev?

Nu cred că există un astfel de pericol. Regimul autoritar din Federaţia Rusă şi cel dictatorial din Belarus au câteva caracteristici comune care sunt greu de reprodus în Ucraina. În primul rând este vorba de figura proeminentă a unui lider care îşi legitimează poziţia fie prin popularitatea pe care o are în anumite grupuri sociale (pensionari şi toţi cei care au avut experienţe care au lăsat amintiri dureroase din perioada anilor 1990 asociată ”democraţiei oligarhilor”) - cazul lui Vladimir Putin sau prin faptul că este o opţiune unică - convenabilă populaţiei din Belarus care după 17 ani de dictatură nu este capabilă să ia în consideraţie o alternativă la figura protectoare a lui Batiuşka (tatălui/tăticului) Lukaşenko.

În Ucraina, Ianukovici este o figură compromisă, prin trecutul de puşcăriaş, relaţiile cu oligarhii şi mai nou afacerile de corupţie din jurul noului clan de oligarhi-Familia (creat în ultimii ani în jurul fiului cel mare al preşedintelui, Olexander Ianukovici).

În al doilea rând, în Rusia şi Belarus opoziţia politică reală aproape că nu există, situaţie explicabilă prin măsurile legislative represive sau chiar violente aplicate de putere pentru a o neutraliza. În cazul Rusiei, Vladimir Putin a avut sprijinul indirect al populaţiei pentru a neutraliza opoziţia politică, percepută de ruşi ca fiind emanaţia politică a puterii oligarhilor. În cazul Belarusului măsurile violente ale KGB-ului şi ale forţelor de ordine şi pedepsele cu privarea de libertate au fost principalele instrumente prin care vocea opoziţiei a fost redusă la tăcere.

Opoziţia din Ucraina este mult prea puternică pentru a putea fi redusă la tăcere într-un singur an. În plus beneficiază de sprijinul oligarhilor, care după protestele din noiembrie-ianuarie par să-şi retragă sprijinul acordat lui Ianukovici. Mai mulţi oligarhi au dat declaraţii de presă în care au anunţat că susţin acţiunile protestatarilor.

„Belarusificarea” sau „rusificarea” regimului politic din Ucraina nu ar fi în avantajul puterii de la Kiev pentru că ar însemna integrarea accentuată în sfera de influenţă a Rusiei şi reducerea la minim a contactelor cu UE după modelul Belarusului şi evident diminuarea substanţială a independenţei deciziei politice a liderilor ucraineni.

Un alt factor care trebuie luat în consideraţie sunt şi opţiunile oligarhilor care în mod sigur nu ar susţine un astfel de demers care le-ar periclita afacerile cu UE (în cazul Belarusului, Bruxelles-ul a impus restricţii comerciale sau de călătorie pentru susţinătorii regimului Lukaşenko) şi i-ar putea lipsi de influenţa pe care o au asupra puterii politice. Într-o situaţie puţin previzibilă, scenariul condamnării oligarhului Hodorkovski în Rusia ar putea fi reprodus şi în Ucraina.

Ce perspective şi scenarii vedeţi pentru actuala mişcare de protest? Mai mult, este posibilă o rupere a Ucrainei, dat fiind clivajul între est şi vest?

Autorităţile de la Kiev au experimentat diverse strategii prin care au încercat să pună capăt protestelor, de la acte de violenţă comise de trupele speciale ale ministerului de interne-Berkut, la tentative de infiltrare a protestelor cu provocatori extremişti. Ultima strategie care a mai rămas este să aştepte ca protestele să se încheie după scenariul turcesc din Piaţa Taksim sau să se acomodeze unei situaţii în care prezenţa protestatarilor în Maidan va deveni ceva firesc, la ordinea zilei după modelul protestelor din Bulgaria.

Nu cred că este posibilă o dezmembrare a Ucrainei. Actualul stat ucrainean se legitimează prin faptul că în 1991, Rada Supremă a votat declaraţia de independenţă a Ucrainei în actuala configuraţie teritorială, opţiune reconfirmată printr-un referendum desfăşurat în acelaşi an (chiar şi populaţia rusofonă din Crimeea s-a declarat în proporţie de peste 50% favorabilă independenţei Ucrainei).

În cei 22 de ani de independenţă clivajul cu privire la orientarea de politică externă pro-Est sau pro-Vest şi alternanţa la putere a unor guvernări cu opţiuni total opuse a devenit o situaţie de normalitate pentru cetăţenii ucraineni. După anunţarea deciziei guvernului de la Kiev de a îngheţa negocierile cu UE pentru semnarea AA/DCFTA, protestele masive au cuprins atât marile oraşe din Vest cât şi pe cele din Est şi sud. Chiar dacă în estul şi sudul Ucrainei populaţia s-a declarat doar în proporţie de 40% favorabilă semnării AA, toţi cetăţenii ucraineni care au ieşit la proteste au contestat faptul că regimul Ianukovici nu a adoptat reforme şi că îi menţine în sărăcie. Acel procent de 40% arată şi faptul că numărul celor care susţin apropierea de UE a crescut faţă de perioadele anterioare.

Atunci când vorbim de o posibilă dezmembrare a Ucrainei trebuie să luăm în consideraţie şi factorul rusesc. Este Rusia dispusă să susţină un astfel de demers? Răspunsul este unul negativ. Istoria post-sovietică a Ucrainei şi a altor foste republici sovietice cu o importantă minoritate rusă (statele baltice, R. Moldova) a arătat că Rusia este dispusă să susţină cererile naţionaliste ale etnicilor ruşi din Ucraina doar în măsura în care acestea pot fi folosite ca instrument de presiune la adresa puterii de la Kiev. Dacă Rusia ar da curs unor astfel de acţiuni ar pierde soft power-ul diasporei.

Cine ar putea fi candidatul sprijinit de Rusia în următoarele alegeri prezidenţiale din Ucraina, dat fiind că sondajele arată că Ianukovici va pierde?

Opoziţia din Ucraina este mult prea puternică pentru a putea fi redusă la tăcere într-un singur an. În plus beneficiază de sprijinul oligarhilor, care după protestele din noiembrie-ianuarie par să-şi retragă sprijinul acordat lui Ianukovici.

Tehnologii politicii de la Kremlin nu mai au timp să creeze o altă ofertă electorală pentru cetăţenii ucraineni, în afară de Viktor Ianukovici. Liderii celorlalte partide prezente în parlament (cu excepţia comunistului Simonenko) sunt pro-europeni. Probabil ca Rusia va miza pe Ianukovici, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care s-a oferit să acorde un împrumut şi să reducă preţul la gaz pentru Ucraina.

Cum se explică reacţia timidă a UE după izbucnirea protestelor? Cum de n-a existat un plan B pentru Ucraina? Dacă s-ar fi parafat acordurile, ar fi existat o perspectivă reală de integrare în UE?

Reacţia UE este motivată în primul rând de faptul că la nivel comunitar nu există un consens cu privire la posibilitatea acceptării unui alt proces de lărgire în spaţiul ex-sovietic. Parteneriatul Estic nu promite nimic concret după semnarea AA/DCFTA. În vreme ce Polonia şi Suedia, principalii arhitecţi ai PaE promit integrarea europeană, Germania a promovat întotdeauna mesajul ”sharing everything but institutions”, fiind interesată doar de cooperarea economică şi de democratizarea regimurilor politice.

Ce greşeli a făcut UE în relaţia cu Ucraina, în opinia Dvs.? A fost oferta europeană mai puţin atractivă decât cea rusească?

Cred că oficialii UE au apreciat greşit principalul partener de negocieri din Ucraina - preşedintele Ianukovici. Actualul lider de la Kiev are în spate o carieră politică construită după alte standarde decât cele ale UE- un fost puşcăriaş ajuns la putere din întâmplare, prin susţinerea oligarhilor, fost premier într-un regim corupt în care justiţia era dominată de politic.

Ianukovici pur si simplu nu a reuşit să socializeze suficient cu regulile occidentalilor şi probabil că a perceput negocierile cu UE şi Rusia ca pe un fel de târg în care nu câştigă neapărat cine dă mai mult, ci acela care nu periclitează opţiunea de politică externă multivectorială a Ucrainei şi poziţia sau afacerile familiei sale. Oficialii ruşi au renunţat la invitarea Ucrainei în Uniunea Vamală, ceea ce permite Ucrainei să păstreze cel puţin de faţadă balansul între Occident şi ruşi, şi nu l-au condiţionat pe Ianukovici să adopte reforme care s-ar fi putut întoarce împotriva sa.

Toate aceste aspecte par să fi scăpat negociatorilor europeni care s-au concentrat exclusiv pe ”îndeplinirea standardelor europene” şi nu au observat că au în faţă un lider puternic ancorat în practicile politice ale Ucrainei post-sovietice.

Cine ce a câştigat din acordul între Putin şi Ianukovici?

Nu cred că se poate vorbi de un câştigător clar. Situaţia din jurul negocierilor şi acordurilor semnate în decembrie 2013 este neclară. Rusia pare să fi cumpărat un stat (după cum titra presa occidentală) şi loialitatea îndoielnică a liderilor săi. Dar pentru bugetul Rusiei - obsesia liderilor de la Kremlin, adică menţinerea Ucrainei în sfera sa de influenţă, este costisitoare. Ianukovici a primit un fel de subvenţii necesare unui an electoral, dar a pierdut susţinerea masivă a alegătorilor.

Va determina refuzul preşedintelui Ianukovici de a semna acordurile de la Vilnius încetarea parcursului european al Ucrainei?

Parcursul european al Ucrainei a fost deocamdată îngheţat, cel mai probabil pentru o perioadă de un an până când actualul preşedinte va fi înlocuit de un lider pro-european.

Ileana Racheru este cercetătoare la Institutul Diplomatic Român (IDR).