Cum se opune Ucraina şantajului rusesc (interviu)

Premierul rus Dmitri Medvedev a avertizat recent Ucraina că îşi va pierde "privilegiile" în relaţiile comerciale cu Rusia, în cazul în care autorităţile de la Kiev vor semna acordul de asociere cu Uniunea Europeană. Kievul însă rezistă presiunilor tot mai mari ale Moscovei, care încearcă să împiedice semnarea acordului de asociere Ucraina-UE la Vilnius. ”Spre deosebire de Armenia, Ucraina nu are pe teritoriul său un conflict în care Rusia să aibă un rol decisiv. Între Ucraina şi Rusia există de fapt o situaţie de interdependenţă economică mai mult decât una de dependenţă. Ucraina este mai aproape de UE şi are marele avantaj de a fi traversată de reţeaua de transport a gazului natural către UE”, explică Ileana Racheru, specialistă în spaţiul postsovietic, într-un interviu acordat Epoch Times. Experta consideră că Ucraina îşi va continua politica externă de balans între est şi vest, iar Uniunea Europeană este mai avantajată de menţinerea Kievului într-o zonă gri.

Cum a reuşit Ucraina să nu cedeze presiunilor economice ale Rusiei, aşa cum a făcut Armenia?

Situaţiile Ucrainei şi Armeniei sunt diferite. Cel mai important instrument pe care Rusia l-a reactivat pentru a constrânge Armenia să rămână în sfera sa de influenţă a fost conflictul din Nagorno-Karabah. După încheierea conflictului, în 1994, Armenia a ocupat regiunea cu ajutorul militar al Rusiei. În absenţa ajutorului Moscovei, Erevanul nu s-ar fi putut impune în faţa presiunilor vecinului Azerbaidjan care are atuul unor resurse importante de petrol.

În august 2013, preşedintele Vladimir Putin a vizitat, după o lungă perioadă de timp Baku, prilej cu care a încheiat un contract pentru furnizarea de arme către Azerbaidjan, situaţie care a îngrijorat elita politică de la Erevan, mai ales pentru că în ultimii ani între forţele azere şi cele armene au avut loc ciocniri, iar discuţiile cu privire la soluţionarea conflictului sunt în stand-by din anul 2011.

Elita politică de la Erevan şi populaţia Armeniei sunt extrem de sensibile cu privire la statutul regiunii Nagorno-Karabah pe de o parte pentru că elita politică, chiar preşedintele Sarksian şi-a legat ascensiunea politică de conflict. Originar din Stepanakert, preşedintele Sarkisian a fost ministru al apărării în timpul conflictului, apoi a ocupat poziţii de ministru al securităţii sau şef al statului major. Pe de altă parte, pentru că populaţia a fost ţinută sub control de regimurile autoritare care s-au succedat la putere la Erevan, prin discursul ce avea ca tema principală mitul „cetăţii asediate” care ar putea fi atacată de Azerbaidjan.

În acelaşi timp, Armenia este un stat mic care are graniţele închise cu doi dintre cei 4 vecini- Azerdaidjanul (din cauza conflictului din Nagorno-Karabah) şi Turcia (în virtutea relaţiilor de ”înfrăţire” care există între turci şi azeri şi a faptului că Ankara a refuzat să recunoască genocidul din 1915 organizat de autorităţile otomane împotriva armenilor). Prin urmare are posibilităţi reduse de a dezvolta relaţii comerciale şi se bazează pe Rusia.

În acest context, liderii de la Erevan au crezut că Rusia va aplica şi Armeniei, care este dependentă de importul de gaz din Rusia, sancţiuni economice-sistarea livrărilor de gaz. Decidenţii de la Erevan au făcut probabil o analogie cu scenariul aplicat Ucrainei şi R. Moldova - stoparea livrărilor de gaz în ianuarie 2006 şi cu situaţiile recente în care cele două state au fost „pedepsite” prin refuzul Rusiei de a accepta importurile de vin moldovenesc, precum şi textile şi ciocolată ucrainene. În acelaşi timp, trebuie luat în consideraţie şi faptul că o parte din forţa de muncă a Armeniei activează în Rusia.

De asemenea, trebuie luat în calcul şi faptul că elita politică pro-occidentală (opoziţia) armeană, precum şi reprezentanţii societăţii civile sau ai presei care se declară pro-europeni, consideră că integrarea Armeniei în UE este un deziderat aproape imposibil şi că micul stat armean este constrâns să se alinieze cerinţelor Rusiei.

Spre deosebire de Armenia, Ucraina nu are pe teritoriul său un conflict în care Rusia să aibă un rol decisiv. Între Ucraina şi Rusia există de fapt o situaţie de interdependenţă economică mai mult decât una de dependenţă. Ucraina este mai aproape de UE şi are marele avantaj de a fi traversată de reţeaua de transport a gazului natural către UE, prin urmare o eventuală sistare a livrărilor către Ucraina ar afecta atât consumatorii europeni cât şi furnizorul rus (care nu poate să-şi vândă gazul). În plus, liderii de la Kiev au ameninţat în situaţiile de criză din trecut că vor folosi gazul destinat Occidentului în cazul în care Rusia va decide să sisteze aprovizionarea Ucrainei.

Dacă ne uităm la istoria post-independentă a Ucrainei vom vedea că liderii de la Kiev, chiar dacă au venit la putere cu platforme electorale pro-ruse au promovat o politică externă multivectorială pentru a avea o anumită independenţă de decizie faţă de Moscova, iar apropierea de Rusia s-a oprit întotdeauna la disputele legate de aderarea la proiecte integraţioniste de tipul Uniunea Vamală/Uniunea Eurasiatică sau controlul Moscovei asupra conductelor care transportă gazul rusesc către UE. Probabil că nu au fost entuziasmaţi de o „belarusificare” a Ucrainei şi nu au vrut să-i redea Rusiei, ceea ce literatura de specialilate a numit „vocaţia de imperiu”. Ucraina are însă dezavantajul de a fi fost întotdeauna divizată între electoratul pro-occidental din Vest şi cel rusofon sau rusofil din Est.

Liderii de la Kiev, chiar dacă au venit la putere cu platforme electorale pro-ruse, au promovat o politică externă multivectorială pentru a avea o anumită independenţă de decizie faţă de Moscova, iar apropierea de Rusia s-a oprit întotdeauna la disputele legate de aderarea la proiecte integraţioniste de tipul Uniunea Vamală/Uniunea Eurasiatică sau controlul Moscovei asupra conductelor care transportă gazul rusesc către UE.

Virează Kievul decisiv către Vest sau îşi va păstra actuala politică de balans între Est şi Vest, mai ales că preşedintele Ianukovici încearcă să fie reales în 2015?

Cred că apropierea de UE este doar o măsură conjuncturală menită să păstreze politica multivectorială a Kievului. Nu trebuie să uităm faptul că preşedintele Ianukovici a câştigat alegerile cu o platformă electorală pro-rusă, că a fost premier într-o perioadă în care regimul politic al lui Leonid Kucima era puternic orientat către Rusia şi că a candidat la scrutinul prezidenţial din 2005 cu un ajutor important din partea Moscovei. Faptul că Ianukovici vine din partea de est a Ucrainei ne spune ceva şi despre finanţatorii partidului său (Partidul Regiunilor), oligarhi care controlează industria netehnologizată care consumă foarte mult gaz rusesc şi ale cărei produse sunt livrate, uneori la preţuri de dumping, pe piaţa UE. Aceşti oligarhi sunt interesaţi să menţină această situaţie de balans.

În acelaşi timp, orientarea de politică externă a Ucrainei va depinde şi de decizia cu privire la eliberarea sau menţinerea în închisoare a Iuliei Timoşenko, fost contracandidat al lui Ianukovici la alegerile precedente. Actualul leadership de la Kiev exagerează potenţialul electoral al lui Timoşenko şi e posibil să nu accepte eliberarea sa. Dacă UE va accepta semnarea Acordului de Asociere (inclusiv DCFTA – zona de liber schimb) fără ca Timoşenko să fie eliberată, atunci e posibil ca Bruxelles-ul să facă presiuni în acest sens în anii următori, situaţie care ar putea duce la reorientarea lui Ianukovici către ajutorul Moscovei.

Credeţi că la summitul de la Vilnius vor conta mai mult problema Timoşenko şi carenţele de reformă ale Ucrainei sau va închide ochii UE la problemele Ucrainei pentru a o scoate de sub laţul dependenţei economice de Rusia?

Nu cred că situaţia trebuie privită în termeni de sumă nulă. UE a venit cu un set de cerinţe maximale la negocierile cu ucrainenii care încearcă, la rândul lor să obţină cât mai multe câştiguri.

Nu cred că Uniunea Europeană are foarte multe aşteptări în privinţa negocierilor cu Viktor Ianukovici şi echipa sa după eşecul guvernării coaliţiei portocalii în Ucraina. În acelaşi timp, UE nu doreşte o integrare profundă a Ucrainei în zona de influenţă a Rusiei. Ca urmare pentru Uniune este mai avantajoasă menţinerea Kievului într-o zonă « gri « .

Ileana Racheru este doctorand la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti. În 2011 a fost cercetător în programul Promoting European Values in the Black Sea Basin, Fundaţia Soros România. Este co-autor al cărţii ”Caucazul de Sud 20 de ani mai târziu: Regimuri politice, securitate şi energie”.