Protestele din Ucraina şi greşelile UE (interviu)

”Pentru Ucraina cel mai greu a fost să accepte faptul că nu integrarea finală era scopul, ci transformarea irevocabilă a instituţiilor publice, a politicilor, a economiei, a mentalităţii. Iar UE n-a avut o strategie pe termen lung, post Parteneriat Estic”, susţine Angela Grămadă, expertă independentă specializată în spaţiul postsovietic, într-un interviu pentru Epoch Times. În opinia ei, protestatarii ucraineni au atins ”un grad de maturitate pe care un manifestant din Rusia sau Republica Moldova şi l-ar fi dorit în anumite momente”.

Există pericolul unei ”rusificări” sau „belarusificări” a regimului politic de la Kiev?

Dacă el există, atunci trebuie să recunoaştem faptul că acest pericol nu a apărut în noiembrie 2013. Dar pentru a putea aprecia corect încotro se îndreaptă Ucraina, analiza trebuie să fie una complexă şi să cuprindă o evaluare a tuturor măsurilor luate conştient sau mai puţin conştient de către actuala guvernare de la Kiev. În anul 2010, după alegerile prezidenţiale, experţii ucraineni trăgeau semnale de alarmă despre o posibilă alunecare a regimului de la Kiev spre autoritarism. Suntem în anul 2014. În aproape patru ani de zile am avut suficient de mult timp pentru a percepe spre ce model de guvernare să îndreaptă statul vecin.

Ce perspective şi scenarii vedeţi pentru actuala mişcare de protest?

Dacă urmărim protestele din faţa televizorului, ele pot fi apreciate ca diminuându-se. Realitatea însă este alta. Protestatarul ucrainean a atins un grad de maturitate pe care un manifestant din Rusia sau Republica Moldova şi l-ar fi dorit în anumite momente. Ucrainenii, atât cei care protestează, cât şi cei care se abţin, susţin că nu vor permite o scindare a ţării.

Ucraina e mereu suprinzătoare, demonstrând în anumite momente că poate să îşi scrie propriul scenariu. Protestul împotriva deciziei preşedintelui Ianukovici de a nu semna Acordul de Asociere s-a transformat. Dacă la început integrarea europeană era subiectul central, în prezent manifestanţii cer schimbări interne, cer instrumente cu care să poată controla clasa politică, să o responsabilizeze.

Pe de altă parte, toţi vorbesc despre scindarea Ucrainei. Dar chiar şi Estul a ieşit în stradă pentru reforme şi drepturi. Trebuie să înţelegem faptul că nimeni nu îşi doreşte o Ucraina divizată: nici Rusia, nici alt actor statal sau non-statal. Explicaţia îşi are logica în temerile statelor vecine faţă de o eventuală creştere a gradului de instabilitate în regiune. Vor suporta prejudicii nu doar ucrainenii, ci şi cetăţenii altor state. Daunele economice vor fi enorme. Deja există previziuni în acest sens. Dincolo de aceste pierderi de natură economică, putem să ne gândim şi la consecinţe politice. Ce să faci cu Estul Ucrainei, dacă depozitele pentru gazele naturale sunt în Vestul acesteia?

În plus, Crimeea tot a ieşit pe Maidan. Dar nu am văzut să scandeze lozinci pro-ruse. Ei, la fel, au protestat împotriva actualei conduceri. Şi dacă tot ne referim la Rusia şi atitudinea ei, atunci este cazul să citim cu atenţie conţinutul documentelor oficiale şi vom observa teama acestei mari puteri faţă de procesele de ”dezintegrare teritorială”.

Liderii ruşi nu vor susţine o eventuală dezintegrare între Est şi Vest sau orice altă formulă a statului vecin. Propriul interes naţional, cel de apărare a integrităţii teritoriale, nu le permite să mizeze pe sau să tolereze prea mult un asemenea scenariu nici în curtea vecinilor. Este mult prea riscant. Cred că Moscova ar dori mai degrabă să discute cu o Ucraina slăbită, decât cu una divizată.

Cine ar putea fi candidatul sprijinit de Rusia în următoarele alegeri prezidenţiale din Ucraina, dat fiind că sondajele arată că Ianukovici va pierde?

Victor Ianukovici şi-a epuizat potenţialul şi va fi taxat la alegeri – acest lucru deja este o certitudine. Poate există un plan B la Moscova, dar deocamdată este neoficial. Cu siguranţă liderii ruşi şi-au luat măsuri de precauţii. Dar, oricine ar fi candidatul pe care aceştia îl vor susţine, el va fi lipsit de credibilitate.

Cum se explică reacţia timidă a UE după izbucnirea protestelor?

Uniunea Europeană nu a avut o reacţie timidă. Oficiali europeni pe Maidan, declaraţii, rezoluţii, refuzul unor şefi de state de a participa la Jocurile Olimpice de la Soci. Toate aceste acţiuni sunt parte a unei poziţii. În plus, de ce trebuie să se gândească la perspectivele reale de integrare ale acestui stat în Uniunea Europeană, când chiar Ucraina a insistat mai mult pe asociere şi mai puţin pe integrare? Cel mai greu este să fie acceptat faptul că nu integrarea finală este scopul, ci transformarea irevocabilă a instituţiilor publice, a politicilor, a economiei, a mentalităţii. Ambele părţi percep complexitatea procesului de extindere.

Problema este de altă natură. Parteneriatul Estic, în care a fost inclusă şi Ucraina, a fost lansat în anul 2009, atunci când statele membre ale UE nu resimţeau pe deplin efectele crizei economice globale, iar despre criza din zona euro era prematur să se vorbească. În acel moment, Uniunea Europeană a fost luată prin surprindere şi obligată să se concentreze mai mult pe propriile probleme.

Promisiunile făcute statelor membre ale Parteneriatului Estic au fost puse deoparte, pentru mai târziu. Lipsea strategia pe termen lung. De fapt, Uniunii Europene îi lipsea strategia post-parteneriat. Totul a mers în Parteneriatul Estic din inerţie, cea a unui start eficient. Mai departe fiecare stat membru al PE şi-a stabilit priorităţile, şi-a calculat resursele şi a acţionat. Rezultatele s-au văzut la Summit-ul de la Vilnius.

Opoziţia ucraineană ar putea să obţină nişte avantaje pe termen lung, dar la Kiev protestatarii sunt mai maturi decât opoziţia. Opoziţia are o reacţie întârziată. Se organizează greu. Cauza acestui fenomen trebuie să o căutăm în multitudinea de interese ale liderilor diferitelor formaţiuni politice care o formează.

Trebuie să înţelegem că oricât de multe planuri ar avea UE pentru Ucraina – A, B, C, ... – ele toate vor avea aceeaşi idee: democratizare, reforme economice, lupta împotriva corupţiei, reforma justiţiei.

Ce greşeli a făcut UE în relaţia cu Ucraina, în opinia Dvs.? A fost oferta europeană mai puţin atractivă decât cea rusească?

Nu a luat în calcul personalitatea lui Victor Ianukovici sau a încercat să privească în altă parte, a avut alte preocupări mai importante. Reprezentanţii UE au încercat să negocieze valori, principii, mai mult decât interese. Trebuiau să fie mai pragmatici încă de la începutul lansării negocierilor. Au omis să le acorde mai multă importanţă ruşilor în acest proces. De fapt, au crezut că pot să ignore poziţia Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte Ucraina.

Dar eu aş risca să pun problema şi în felul următor: de ce toţi suntem tentaţi să atacăm Uniunea Europeană sau pe reprezentanţii acesteia, dacă nu ştim exact interesele cui le-a negociat actuala guvernare de la Kiev – ale unui cerc restrâns de persoane sau ale întregii Ucraine? Eu îmi pun întrebări şi caut răspunsuri. De ce autorităţile de la Kiev au evaluat atât de târziu eventualele consecinţe negative ale semnării Acordului de Asociere? De ce au exclus posibilitatea ca ratificarea să dureze mai mult decât parafarea şi semnarea la un loc (perioadă în care ar fi avut timp să pregătească populaţia ţării pentru a face faţă cerinţelor şi normelor europene)? Cred că oferta europeană nu a fost neapărat mai puţin atractivă. Ea doar a condiţionat mai mult o guvernare prea puţin pregătită să-şi asume transformarea calitativă, irevocabilă a societăţii pe care o reprezintă

Cine ce a câştigat din acordul între Putin şi Ianukovici?

Deocamdată Putin. Spun deocamdată, pentru că nu ştiu dacă aceste acorduri vor fi valorificate pe termen lung de către partea rusă, mai ales că au fost semnate într-un asemenea context. Ruşii cred că sunt pe val, dar omit să recunoască faptul că aflarea în top este destul de costisitoare pentru bugetul de stat.

Opoziţia ucraineană ar putea să obţină nişte avantaje pe termen lung. Dar la Kiev protestatarii sunt mai maturi decât opoziţia. Opoziţia are o reacţie întârziată. Se organizează greu. Cauza acestui fenomen trebuie să o căutăm în multitudinea de interese ale liderilor diferitelor formaţiuni politice care o formează.

Sper să nu facă aceeaşi greşeală pe care au făcut-o politicienii de la Chişinău în ajunul referendumului din septembrie 2010 pentru modificarea articolului 78 din Constituţia Republicii Moldova, care se referă la procedura de alegere a şefului statului. Atunci liderii partidelor pro-europene au intrat în campanie electorală pentru funcţia de preşedinte şi au uitat care trebuie să fie de facto mesajul pe care şi l-au asumat să-l comunice cetăţenilor. La Kiev am putea să ne confruntăm cu o situaţie, oarecum, similară. De ce? Pentru că deja pot fi observate anumite tendinţe de evaluare a potenţialului unor candidaţi ai forţelor de opoziţie de a merge la alegeri prezidenţiale. Le lipseşte strategia şi unitatea, fie ea şi de a merge în campanie cu cât mai mulţi candidaţi pentru a rupe din electoratul şi aşa în scădere al Partidului Regiunilor. Nu sunt expertă în campanii electorale, dar cred că e mult mai indicat în acest moment ca fiecare forţă politică să aibă propriul candidat pentru funcţia de şef al statului şi abia în cel de-al doilea tur să dea dovadă de unitate şi să se retragă în favoarea unui singur candidat.

Va determina refuzul preşedintelui Ianukovici de a semna acordurile de la Vilnius încetarea parcursului european al Ucrainei?

Ucraina nu înseamnă doar preşedintele Ianukovici. Da, el este şeful statului, are prerogative, se află legal în această funcţie. Dar, nu trebuie să uităm că un număr mare de cetăţeni contestă legitimitatea deciziei luate de a nu semna Acordul de Asociere la Uniunea Europeană. Şi acum zece ani, şi acum doi ani, şi anul trecut ucrainenii au demonstrat că nu vor renunţa la acest parcurs european. Îl vor cere de jos în sus.

Problema în cazul concret al Ucrainei o constituie modul diferit în care înţeleg conţinutul interesului naţional elitele politice (cele aflate la guvernare, iar uneori şi cele aflate în opoziţie) şi cetăţenii cu drept de vot. Vorbim despre percepţii şi nevoi diferite ale politicianului şi alegătorului. De foarte multe ori, acestea sunt incompatibile. Preşedintele Ianukovici a înţeles că interesul naţional cere întreruperea procesului de semnare a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană. Protestatarii sunt de altă părere.

S-ar putea ca pe termen scurt şi mediu forţele aflate la guvernare să încerce să minimizeze importanţa proceselor de integrare europeană. Adică să promoveze un fel de discreditare a ideii europene, pentru a-şi argumenta acţiunile întreprinse şi refuzul de a semna Acordul de Asociere la Vilnius. Ele vor scoate în faţa interesul naţional şi-l vor explica prin securitate economică, energetică şi socială, care în cazul dat vine odată cu oferta ruşilor. Dar acest lucru nu înseamnă în niciun caz renunţarea la procesele de integrare europeană. Ele sunt obiective incluse în documente oficiale, pe care chiar actuala guvernare le-a promovat şi adoptat. Poţi să le ignori o perioadă, dar nu la nesfârşit.

Angela Grămadă este cercetătoare independentă.