Everest: istoria cuceririi, între glorie, interese economice şi moarte

Pentru sutele de persoane care încearcă să ajungă pe vârful Everestului, începutul lunii mai reprezintă perioada cea mai convenabilă. Muntele Everest are multe denumiri: Chomolungma în tibetană, Sagaramatha în nepaleză şi este, aşa cum se ştie, cel mai înalt munte din lume, situat la graniţa dintre China şi Nepal.

A fost numit Everest în onoarea lui Sir George Everest care, fiind în serviciul coroanei britanice, a lucrat timp de mulţi ani în calitate de şef al geografilor britanici în India. Everest măsoară 8.848 metri. În fiecare sezon de alpinism, mulţi au fost cei care au murit încercând să-l cucerească, dorinţa de a excela fiind foarte puternică.

Primii care au cucerit Muntele Everest au fost neozeelandezul Sir Edmund Hillary (mort în 2008, la 88 de ani) şi sherpa Tenzing Norgay (mort în 1986, la 71 de ani), la 29 mai 1953. De atunci s-au înregistrat mai multe recorduri: primul care a sărit cu paraşuta de pe vârful Everestului, primul care l-a coborât schiind, prima persoană oarbă care l-a escaladat, prima femeie fără un picior, prima saudită, prima pakistaneză şi primul bărbat fără mâini.

În 2013, un record neobişnuit a fost realizat de alpinistul japonez Yuichino Miura, în vârstă de 80 de ani, cu 4 intervenţii chirurgicale pe inimă plus un pelvis rupt, în timp ce schia în 2009, devenind astfel cea mai bătrână persoană care a ajuns pe vârful Muntelui Everest.

Yuichiro Miura a efectuat a treia escaladare a Everestului. El a vrut să restabilească recordul din Guinness Book: în 2003 a ajuns în Cartea Recordurilor, după ce a urcat pe Everest la 70 de ani, în prima sa ascensiune pe legendarul munte. A fost depăşit însă de un alt japonez, Katsusuke Yanagisawa, în 2007, care a cucerit muntele la 71 de ani, şi de un nepalez, Min Bahadur Sherchan, în 2008, care a realizat aceeaşi performanţă la 76 de ani. Atunci Miura escalada a doua oară Everestul, dar nu avea ''decât'' 75 de ani.

Printre pericolele cu care se confruntă alpiniştii se află: lipsa de oxigen, riscul căderii şi furtunile. Un risc mortal îl reprezintă şi gheaţa care cade din gheţarul Khumbu, de asemenea, crăpăturile care îi pot înghiţi pe alpinişti pe neaşteptate. Uneori, corpul poate fi recuperat, în timp ce în alte cazuri, corpul este găsit mai târziu, după mulţi ani, sau niciodată. De fapt, în 1924, George Mallory şi însoţitorul său, Andrew Irvine au fost primii care au încercat să urce pe Everest, dar expediţia lor a avut un sfârşit tragic: trupul lui Mallory a fost găsit în 1999, cel al lui Irvine nefiind descoperit. Nu este clar dacă aceştia au murit în timp ce coborau sau încercau să ajungă pe mult râvnitul vârf.

Dar nebunia umană nu cunoaşte limite: în 1933, Maurice Wilson a reuşit să zboare din Marea Britanie în India, intrând în Tibet şi urcând până la 6.920 metri pe Muntele Everest, fiind lipsit de experienţă în alpinism şi cu puţină experienţă de zbor. Dar încercarea a eşuat. În 1935, o expediţie britanică condusă de Eric Shipton i-a găsit trupul congelat, şi langă acesta, un jurnal.

Dar Everestul este cunoscut tuturor şi pentru zona sa numită "Death Zone'' (Zona morţii). Primul care a numit-o astfel a fost Reinhold Messner, "împăratul celor 8.000 de metri", care a urcat pe toţi cei 14 giganţi din lume. Aceasta este zona în care oxigenul devine atât de rarefiat încât provoacă modificări în fiziologia organismului uman: sângele devine mai dens, respiraţia grea, sunt distruşi neuronii.

Al treilea om care a escaladat cei 14 giganţi, Ehrart Loretan, o descrie ca fiind o zonă în care "cu cât mergi mai mult cu atât totul devine egal, se intră într-o stare de somnolenţă şi vis cu ochii deschişi”. Cel mai mare pericol este lipsa de oxigen şi într-adevăr, un mic incident poate provoca moartea.

Trecând pragul de 8.000 de metri apare zona morţii, care nu iartă pe nimeni: chiar şi cel mai experimentat alpinist poate muri din cauza unui edem cerebral sau pulmonar, o cădere, o alunecare de teren, de gheaţă şi pietre, sau o schimbare bruscă a vremii. Se spune că alpinismul pe Everest este în primul rând o chestiune de rezistenţă la durere. Everestul nu implică dificultăţi tehnice în ascensiune şi acest lucru este demonstrat de faptul că în ultimii 30 de ani aproximativ 4.000 de oameni au fost capabili să ajungă în varf, dar, din păcate, cei mai mulţi dintre ei au rămas acolo.

De la 6.000 de metri se trece pe lângă corpuri pietrificate prin congelare, de multe ori corpuri întregi, lăsate acolo din dorinţa expresă a rudelor acestora (pentru că a coborî un cadavru este o acţiune scumpă şi riscantă).

Credinţa că totul e posibil naşte un tip de alpinism aberant. Unele organizaţii conduc oamenii pe munte doar pentru bani, împingându-i dincolo de limitele lor umane: îi încarcă cu rezervoare de oxigen pe spate şi îi conduc pe o pistă deja bătută, cu riscul ca rafalele de vânt puternice şi bruşte să-i măture pentru totdeauna.

Pentru a urca pe Everest sunt necesare două luni şi mulţi dolari: sunt folosiţi alpiniştii sherpa, care îşi însoţesc clienţii spre vârful muntelui, de multe ori cărându-i în spinare, de multe ori salvându-i de la moarte şi tot de multe ori fiind chiar ei cei care îşi pierd viaţa.

Pe Everest se înregistrează recorduri, dar se şi moare. Istoria este plină de incidente şocante, cum ar fi cele ale alpiniştilor lăsaţi să moară, abandonaţi şi îngheţaţi, deoarece expediţia pe care o întâlneau nu avea timp de pierdut să-i salveze, altfel nu ar fi fost în măsură să ajungă la timp pe vârful muntelui.

Istoria alpinismului este plină de motive economice, sponsorizări, foame de glorie, dar există şi oameni cu alte obiective, cum ar fi pasiunea pentru alpinism.

Unele voci au denunţat comercializarea Everestului, mai popular decât oricând în rândul alpiniştilor în căutare de senzaţii tari. Deşeurile care acoperă vârful îi îngrijorează pe ecologişti.

''Everestul a devenit un teren de joacă pentru oameni cu tot felul de interese. Ei vor să stabilească noi recorduri şi nu ezită să plătească mii de dolari pentru a-şi realiza visul'', regretă Temba Tsheri Sherpa, un veteran al alpinismului.