Este Luna o creaţie artificială? (partea I)

O serie de rapoarte ale oamenilor de ştiinţă susţin ipoteza că Luna ar putea avea o origine artificială. Printre teoriile menţionate până acum există unele care spun că aceasta ar putea fi, de fapt, o sferă de metal care s-a acoperit de-a lungul miliardelor de ani cu un strat gros de praf cosmic.

În acelaşi timp, această ipoteză presupune existenţa, cu miliarde de ani în urmă, a unei civilizaţii umane avansate – teorie care prinde amploare în lumea arheologică odată cu descoperirea unor relicve vechi de ordinul sutelor de mii sau milioanelor de ani – însă toate acestea pot veni într-o contradicţie parţială cu istoria larg acceptată şi chiar cu teoria darwinismului.

Există, însă, o serie de fenomene inexplicabile, care ar susţine această teorie. În continuare, vă prezentăm câteva dintre ele.

1. Reverberaţia lunii este asemănătoare cu a unei sfere goale

În 1969, astronauţi şi cercetători ai NASA au încercat să studieze natura valurilor seismice de pe lună, folosind sonda Apollo 12 pentru a provoca un impact suprafaţa acesteia. Dar undele de şoc provocate Lunii "i-au şocat" în schimb pe oamenii de ştiinţă.

Rezultatul obţinut de aceştia era foarte diferit de orice fenomen seismic înregistrat pe Pământ. Prin impactul cu Luna s-au produs vibraţii care au început cu amplitudine mică, dar care se amplificau în timp, şi care au durat aproape o oră.

Experimentul a fost analizat de doctorul Ross Taylor, un cercetător care a ajutat la adunarea de probe de pe Lună în timpul proiectului Apollo 11.

Despre vibraţiile asemănătoare celor provocate de o sferă goală, Taylor a precizat, în Apollo Lunar Surface Journal al NASA, că experimentul a provocat un rezultat complet diferit de cutremurele terestre, care se sting destul de rapid din cauza compoziţiei solului şi straturilor de subsol.

”Acesta a fost unul dintre lucrurile extraordinare. Acel experiment, de pe Lună, a produs rezultate complet diferite de un cutremur terestru, care moare rapid. Undele de şoc au continuat să reverbereze în jurul lunii o oră sau chiar mai mult. Acest lucru a fost atribuit naturii extrem de uscată a pietrei lunare”.

2. Orbită neregulată

Fizicianul italian, Lorenzo Iorio, a publicat, în 2011, un articol în Monthly Notices of the Royal Astronomical Society comentând ”comportamentul neobişnuit” al lunii.

El a explicat că traiectoria pe care orbitează luna se schimbă de-a lungul timpului, adăugând că teoria curentă privind orbita lunii nu cuprinde această schimbare.

Orbita lunii creşte de-a lungul timpului în excentricitate. În limbaj tehnic, excentricitatea este o măsură care descrie cât mult deviază traiectoria unei orbite de la un cerc perfect.

Cercetătorul italian a continuat afirmând că o explicaţie satisfăcătoare pentru comportamentul neobişnuit al lunii încă nu a fost descoperită.

3. Cratere convexe

Unele cratere ale lunii au fundul convex (suprafaţa lor este rotunjită în exterior) şi nu concav (rotunjit în interior). În mod normal, când meteoriţii se lovesc de suprafaţă lasă în urmă un crater concav. Există o ipoteză care spune că formele convexe de pe lună sunt o dovadă a faptului că sub interiorul prafului cosmic de lună există o crustă tare, elastică.

În acest sens, o serie de excavaţii efectuate în timpul misiunii Apollo au scos la suprafaţă roci în care se s-au găsit diferite metale, precum cupru şi titaniu, cât şi elemente precum uraniu 236 şi neptuniu 237, care nu se găsesc în natură.

Partea a II-a a articolului aici