Enigma lui Mihai-Răzvan Ungureanu

Ieşită din coasta stângii, dreapta nu a fost niciodată dreaptă în România nici în anii de vârf ai Convenţiei Democrate, nici când Băsescu a condamnat comunismul, nici când economia română duduia. Confuză şi lipsită de încredere în forţele proprii a fost mereu pândită, subminată şi compromisă la tot pasul de stânga, care şi-o dorea înapoi sub aripa ei, pentru a forma împreună un unic conglomerat stângist, ca-n vremuri de tristă amintire pentru noi.

Aşa au fost posibile convieţuiri împotriva naturii precum guvernul PDL-PSD în 2008, de dragul „stabilităţii” şi halucinanta combinaţie pe care o trăim acum, PNL-PSD, care a produs mutantul USL pe post de terminator prezidenţial.

Dreapta n-a fost niciodată pe picioarele ei, astfel că iniţiativa de readucere a dreptei în peisajul obosit al politicii, asumat de fostul premier Mihai-Răzvan Ungureanu, este cel puţin temerară şi idealistă dacă gândim pe termen scurt. Pornit în coagularea dreptei sub forma intenţiei unei Iniţiative Civice de Centru-Dreapta se pare că fostul premier e gata să întreprindă o cursă lungă.

Când Mihai-Răzvan Ungureanu susţine că dreapta e o „doctrină a viziunii şi inteligenţei”, se adresează acelui segment afin de oameni pe care vrea să şi-i atragă. El însuşi inteligent şi vizionar nu se lasă destructurat de un aparent eşec într-o funcţie politică în care a fost aruncat pentru a scoate castanele din focul încrucişat al altora. Ştie că în golul politic şi ideologic rămas după naufragiul PDL-ului (sau sinucidere, cum vrem să-i spunem) există un post liber de salvator. Fie în persoana unui lider puternic fie sub reprezentarea unei formaţiuni, în ambele situaţii trebuie să fie cineva/ceva diferit structural de ceea ce avem în prezent. Adică cineva fara grupuri de interese, cineva care să nu se mai lupte pentru banii publici, patronaj şi putere.

Chiar dacă Iniţiativa va fi deocamdată sub forma unui ONG (fără să fie exclusă transformarea sa în partid, după cum declara iniţiatorul ei), să formezi o clasă politică de la zero care să aibă la bază şi nişte principii (nu doar interese precum cea de acum) e un întreg proces. Dacă îţi mai propui ca aceasta să nu fie „ameninţată de nicio tentaţie socialistă" în ţara în care FSN-ul (în diversele sale evoluţii) a condus practic 22 de ani, ai deja o cursă cu obstacole.

E nevoie de cineva cu forţă de muncă uriaşă (pe care se pare că MRU o are pe deplin ) şi o mare tărie de caracter pentru a merge pe un drum propriu fără prea multe compromisuri.

E mai puţin relevant deocamdată dacă fostul şef SIE va demisiona din PNL şi dacă se va înscrie în PDL. Se pare că nici unul din cele două partide nu-l reprezintă. Liberal din convingere, Ungureanu nu mai crede în Partidul Naţional Liberal din România pe care îl numeşte „socialist”, partid care l-a trădat votând împotriva guvernului său. Nu crede pe de-a-ntregul nici în PDL care a strâns un număr stânjenitor de traseişti, dar rămâne în cu acest partid în colaborare, căci, spune el, îi cunoaşte şi bunele şi relele.

De fapt Mihai-Răzvan Ungureanu a declarat că dreapta sa "este deschisă şi celor care sunt cu adevărat liberali". Cine are urechi de auzit va înţelege.

Mihai-Răzvan Ungureanu este un personaj încă neintâlnit şi de aceea enigmatic pe scena politică românească, care prin însăşi structura sa, ar avea potenţial să scoată lucrurile din inerţia lor socialistă. Dar poate el convinge? Are resursele operaţionale necesare?

Poate totuşi ca iniţiativa ex-premierului să aibă un oarecare succes, dacă ajunge să atragă personalităţi relativ integre şi mobilizatoare pentru electoratul, sătul de corupţia PDL-istă şi fără iluzii asupra "monstruoasei coaliţii" USL.

Ar putea deveni el un lider care să inspire? Sustras din imperiul cărţilor şi lucrărilor ştiinţifice, Mihai-Razvan Ungureanu este un istoric remarcabil cu zeci de publicaţii naţionale şi internaţionale dar, asemenea multor oameni de ştiinţă s-ar putea ca strategia sa politică să arate mai bine la nivel teoretic decât practic. Liberal umanist şi fin intelectual, Ungureanu poate impune distanţă prin răceala sa uşor arogantă. Se ştie că un lider politic are nevoie de charisma, mai ales într-o ţară unde zâmbetele şi declaraţiile de lemn au câştigat zece ani de alegeri, în ciuda manevrelor de jaf, propagandă şi înăbuşire a spiritului din spatele acestora.

Cineva invoca situaţia din 1995 amintind de apariţia Convenţiei Democrate. Garanţiile succesului politic ar fi acum date de personalităţi puternice, cu caracter, gen Mihai-Răzvan Ungureanu, Mihail Neamtu, Monica Macovei, Cristian Preda, Adrian Papahagi, Sever Voinescu.

Într-un peisaj fara speranţă, poate Ungureanu, alături de o echipă dedicată, să salveze speranţa şi deplaseze lucrurile spre o schimbare de paradigmă? Dar cum salvarea nu vine numai din exterior, poate n-ar fi rău dacă am vrea să dăm o mână de ajutor, să privim fiecare în noi înşine să vedem ce am făcut de am ajuns în fundătura existenţială în care suntem?