Cum alimentează criza financiară separatismele în Europa
alte articole
Transferurile financiare între nord şi sud, între regiuni bogate şi sărace pe fondul eurocrizei au crescut tensiunile dintre centru şi regiuni, dând noi aripi separatiştilor. Catalanii cer ca impozitele percepute în regiunea lor să nu se mai ducă la centru pentru a ajuta regiunile mai sărace şi ameninţă cu independenţa. La fel, cel mai bogat Land german nu mai este dispus să plătească pentru salvarea Greciei şi pentru alte Landuri sărace. În Italia, Tirolul de Sud, complet neafectat de criză, refuză să mai hrănească bugetul central din prosperitatea sa. Per ansamblu un separatism fiscal prinde avânt în Europa.
Guvernul Cataloniei, una dintre cele mai bogate regiuni spaniole, a anunţat deja un referendum pentru independenţă, care ar urma sa fie ţinut în acelaşi timp cu alegerile regionale parlamentare anticipate din noiembrie. Puternic afectată de criză, regiunea a cerut Madridului bani din fondul de salvare pentru regiunile cu probleme, dar pretinde în acelaşi timp ca impozitele şi taxele colectate să rămână în regiune şi să nu se mai ducă la centru pentru a finanţa regiuni mai sărace. Catalonia a plătit mai mult pentru domenii ca sănătatea şi educaţia decât a primit de la guvernul central.
”Criza actuală a venit pe fondul unei lungi dispute în legătură cu reformarea statutului de autonomie al Cataloniei. Sentimentul general legat de eşecul Spaniei accelerează dorinţa de separare sau cel puţin de redefinire a relaţiei catalanilor cu centrul. Actualul Guvern Catalan estimează că în jur de 9% din PIB-ul său (aproximativ 18 miliarde de euro pe an) părăsesc Catalonia în fiecare an pentru a subvenţiona regiunile mai puţin dinamice”, explică Jordi Vaquer, preşedintele think-tank-ului spaniol CIDOB pentru Epoch Times România. Deşi guvernul spaniol a ales să nu facă publice transferurile economice între regiuni, potrivit unor estimări private, cele trei regiuni cele mai defavorizate de actualul sistem sunt Catalonia, Valencia şi Insulele Baleare, care toate au cerut guvernului central bani din Fondul de lichidităţi al regiunilor (FLA), care are o capacitate de 18 miliarde de euro.
Spre deosebire de Ţara Bascilor care s-a descurcat bine şi în timp de criză, cu o rată a şomajului de jumătate din media naţională, Catalonia se consideră nedreptăţită. Ca urmare, paradoxul că cere sprijinul Madridului, solicitând în acelaşi timp mai multă autonomie financiară, nu este soluţionat, crede Vaquer. Politologul spaniol atrage însă atenţia că transferurile interregionale din Spania sunt mai mari decât în orice altă naţiune industrializată. Iar Catalonia este principala victimă a acestora. Criza din zona euro n-a făcut decât să amplifice problemele guvernului catalan care s-a împrumutat puternic pentru a-şi susţine economia afectată de recesiune. În prezent, datoria regiunii se ridică la 42 de miliarde de euro, din care 5,7 miliarde de euro trebuie rambursaţi în 2012.
Pentru guvernul central din Madrid miza este să redobândească controlul asupra regiunilor autonome, care au făcut datorii şi deficite mari. Recentralizarea şi disciplina fiscală sunt o condiţie pe care UE o impune guvernului Rajoy, care trebuie să se conformeze pentru a primi un nou bailout. ”Mulţi ani la rând, regiunile spaniole au eşuat sistematic să aplice programele economice şi financiare, crescând nivelul datoriilor, cu acordul guvernelor centrale, care, din raţiuni politice sau pur si simplu din neglijenţă, au uitat să ceară respectarea angajamentelor asumate de regiuni în materie de deficite. Executivul central de la Madrid nu cunoaşte situaţia reală a balanţei de plăţi de la nivel regional”, scria cotidianul spaniol El Pais în momentul în care Barcelona cerea sprijinul Madridului. Iar paradoxul este că tocmai în acest moment delicat în care catalanii sunt strânşi cu uşa de agenţiile de rating şi de pieţe, cu datorii uriaşe şi forţaţi să ceară bani de la centru, ei ies în număr mare (un milion de oameni în Barcelona) pe străzi, cerând independenţa. Chiar dacă preşedintele guvernului din Catalonia, Artur Mas, a eşuat în negocierea unui nou pact fiscal cu premierul Mariano Rajoy prin care regiunea sa să menţină mai mulţi bani acasă, el a anunţat alegeri anticipate şi un referendum privind dreptul la autodeterminare a Catalonei, ceea ce va declanşa o criză constituţională. Miza va fi chiar supravieţuirea actualului stat naţional spaniol cu graniţele actuale.
Revolta Bavariei
O rebeliune similară cu cea a Cataloniei în Spania a avut loc şi în cel mai bogat Land german, Bavaria, care nu mai este dispusă să plătească atât de mult pentru Landurile mai sărace, în cadrul sistemului de redistribuţie Laenderfinanzausgleich, care are ca scop repararea decalajelor dintre aceste entităţi teritoriale. Liderul CSU, Horst Seehofer a ameninţat chiar cu ruperea coaliţiei de guvernare cu sora mai mare CDU, partidul cancelarului Merkel, şi cu liberalii de la FDP dacă se mai alocă fonduri suplimentare pentru salvarea Greciei. El a anunţat că va ataca la Curtea Constituţională actualul sistem de solidaritate cu Landurile mai sărace. Economiştii şi politologii germani neagă însă o tendinţă de separatism fiscal, ci mai degrabă explică acest demers printr-un calcul electoral, având în vedere cota de popularitate a guvernatorului bavarez, care este în scădere, iar alegerile din 2013 pentru Landtag se apropie. Totuşi este şi o realitate faptul că sondajele reflectă că bavarezii se consideră furaţi de greci, dar şi de berlinezi.
”Ameninţarea bavareză nu este fundamentată şi are prea puţin de-a face cu Finanzausgleich, ci mult mai mult cu alegerile pentru Parlamentul Landului. În plus, Bayern a beneficiat şi ea de acest sistem de redistribuţie fiscală, Bund-ul punând la dispoziţia statelor bogate 13,3 miliarde de euro în 2011”, explică Wolfgang Renzsch, profesor la Universitatea din Magdeburg, pentru Epoch Times România. În opinia sa, Bavaria n-ar trebui să se plângă nici pentru că plăteşte mult pentru salvarea unor ţări îndatorate precum Grecia, pentru că Landul primeşte, chiar în baza uniunii de transfer pe care o critică, sume considerabile de la Bruxelles mai ales pentru dezvoltarea agriculturii.
La rândul său, Ulrich Haede, profesor de drept financiar la Universitatea Viadrina din Frankfurt Oder, subliniază că transferurile financiare de la statele bogate către cele sărace sunt un lucru obişnuit în UE, ”disponibilitatea de a ajuta fiind pusă sub semnul întrebării doar atunci când există impresia că ţările primitoare nu fac eforturi proprii pentru a-şi ameliora situaţia prin reforme”. Cât despre Laenderfinanzausgleich, în Germania sunt redistribuite circa 7,3 miliarde de euro, din care Bavaria plăteşte aproximativ jumătate. Landul Berlin primeşte aproape la fel de mult (cca. 3 miliarde de Euro) pe cât trebuie să plătească Bavaria. Haede recunoaşte însă că ”germanii din Bavaria şi din alte Landuri sunt tot mai puţin dispuşi să garanteze pentru datoriile altor state pentru că se tem că în cele din urmă Germania va fi sufocată şi va avea ea însăşi nevoie de ajutor şi că nu va mai fi nimeni care s-o poată ajuta”.
Interesant este că, atât flamanzii cât şi catalanii, şi chiar şi scoţienii, care vor organiza un referendum pentru independenţă în 2014, îşi văd viitorul ca naţiuni separate, dar în UE. Aceeaşi Uniune, ale cărei deficienţe şi probleme economice au forţat guvernele naţionale din Marea Britanie, Spania, Belgia sau Italia să impună măsuri de austeritate şi să întărească controlul asupra regiunilor autonome.
Cazul Alto Adige
Şi în Italia conflictul dintre nordul prosper şi sudul sărac şi îndatorat s-a ascuţit în vreme de criză. Iar provinciile italiene se răscoală împotriva premierului tehnocrat Mario Monti, ca regiunile spaniole împotriva Madridului care caută recentralizarea sub presiunea UE.
Dar în prim-plan nu mai este Liga Nordului, partidul populist şi xenofob care a agitat atâta vreme flamura separării Nordului bogat, de sudul corupt şi ineficient economic. Noii separatişti sunt italienii din provincia vorbitoare de limbă germană Alto Adige. Condusă din 1989 ca o feudă de un singur guvernator paternalist, Tirolul de Sud a sfidat criza economică, devenind o oază de prosperitate într-o Italie profund afectată de şomaj, austeritate, datorii şi deficite. Cel mai longeviv preşedinte al unei provincii italiene, Luis Durnwalder, a reuşit să transforme provincia viticolă într-o rivală a celor mai productive şi puternic industrializate regiuni italiene, Lombardia şi Valle d`Aosta în materie de PIB per capita. Tirolul de Sud şi Trentino alcătuiesc o regiune autonomă, lipsită de datorii şi cu o rată a şomajului foarte redusă. PIB-ul per capita este cu 30% mai mare decât media naţională şi de două ori mai mare ca în Sicilia.
Pe fondul crizei economice cu care se confruntă Italia în prezent, regiunea se vede însă pusă în situaţia de a finanţa sudul sărac, iar Durnwalder refuză ca regula conform căreia 90% din banii colectaţi din taxele din regiune se întorc acolo să fie schimbată. Guvernul central i-a cerut însă în 2010 să verse 500 de milioane de dolari, echivalentul a 10% din bugetul provinciei, guvernului central aflat într-o situaţie grea. Ministrul transporturilor din provincie a declarat, citat de revista germană Spiegel, că ”Tirolul trebuie să facă tot ce este posibil pentru a se separa de Italia, care este aproape o ţară din lumea a treia – iar separaţia ar trebui să se realizeze preferabil printr-o autonomie financiară completă”. Anul acesta el a propus ca Alto Adige să-şi ”cumpere libertatea” pentru a scăpa de Italia. În opinia sa, dacă datoria Italiei se ridică la 1.911 trilioane de euro, sau 30.000 de euro per capita, pentru cei 500.000 de cetăţeni din Tirolul de Sud, asta ar însemna 15 miliarde de euro. În schimbul acestei sume, Bolzano ar putea cere Romei autonomie completă. Sondajele arată că separatiştii, care se declară împotriva unei contribuţii de 120 de milioane de euro la bugetul Italiei şi a creşterii taxelor pe venituri şi pe fermele din regiune, câştigă teren mai ales în rândul electoratului tânăr.
Victoria flamanzilor
Tot în acceaşi logică a clivajului dintre nord şi sud, în Belgia liderul Alianţei neo-flamande, Bart de Wever, a fost ales primar al oraşului Anvers iar separatiştii sunt marii câştigători ai alegerilor locale din octombrie. Ei cer o confederaţie şi se declară pregătiţi să separe Flandra de Belgia dacă câştigă alegerile parlamentare din 2014.
Interesant este că, atât flamanzii cât şi catalanii, şi chiar şi scoţienii, care vor organiza un referendum pentru independenţă în 2014, îşi văd viitorul că naţiuni separate, dar în UE. Aceeaşi Uniune, ale cărei deficienţe şi probleme economice au forţat guvernele naţionale din Marea Britanie, Spania, Belgia său Italia să ia măsuri de austeritate dure şi să-şi întărească controlul asupra regiunilor şi provinciilor.
