Ce contrapune UE ascensiunii populiştilor

Era Trump începe cu multe incertitudini şi temeri pentru Europa. Îi vor părăsi SUA pe aliaţii europeni la greu, lăsându-i singuri în faţa unei Rusii care caută să profite de tranziţia americană? Va condiţiona Donald Trump aplicarea articolului 5 al Tratatului NATO de creşterea cheltuielilor de securitate ale europenilor? Ce mai poate face UE cu Turcia, care este pe cale să devină o dictatură prezidenţială, care-i şantajează pe europeni cu eliberarea fluxului de refugiaţi, dacă nu va obţine ridicarea vizelor şi accelerarea negocierilor de aderare? Cum pot fi continuate negocierile de aderare cu o ţară care încalcă în fiecare zi criteriile de la Copenhaga? Ce plan B are UE în cazul în care acordul cu Turcia este suspendat, iar criza refugiaţilor ia din nou amploare? Sunt întrebări şi probleme dificile la care liderii europeni vor trebui să găsească răspunsuri şi soluţii cât de curând.

Anul 2017 ar putea să fie decisiv pentru viitorul UE. Dacă Brexitul şi alegerea lui Donald Trump au luat prin surprindere pe toată lumea, de la media mainstream, care refuza să vadă respingerea establishmentului, până la serviciile de informaţii şi statele care nu au luat în calcul mai multe scenarii, mizând pe un rezultat pe care-l credeau asigurat.

Vântul anti-sistem care bate dinspre SUA riscă să arunce Europa într-o criză mult mai mare. Populiştii şi extremiştii sunt pe val în Franţa, unde Marine Le Pen, preşedinta Frontului Naţional, are şansa de a ajunge în turul doi şi nu trebuie subestimată. În Germania, Alternative fuer Deutschland a reuşit să intre în toate Parlamentele Landurilor pentru care au avut loc alegeri în ultimii ani şi a stricat toate alianţele partidelor mainstream la nivel local, făcând mai dificilă formarea unor majorităţi.

Merkel, greu de ucis

În acest context, establishmentul de dreapta contraatacă, încercând să oprească ascensiunea extremei drepte. În Germania, după o perioadă destul de lungă de aşteptare şi suspans, Angela Merkel a făcut anunţul că nu iese din scenă şi este pregătită să lupte pentru al patrulea mandat. Paradoxal, alegerea lui Trump în SUA a ajutat-o pe Merkel să redevină cumva liderul fără alternativă al Europei, ultima apărătoare a Occidentului aşa cum l-am înţeles până acum. Chiar şi preşedintele Obama a făcut o vizită la Berlin şi şi-a manifestat susţinerea pentru actualul cancelar german. Merkel ar fi un fel de voce a raţiunii, un garant al stabilităţii, într-o lume tot mai plină de incertitudine, instabilitate şi pericole.

Un alt atu al Angelei este că pur si simplu, după 11 ani în funcţie, nu are cine să-i ia locul nici în fruntea partidului, nici drept candidat al CDU pentru postul de cancelar. În umbra ei n-au crescut lideri puternici noi, ba dimpotrivă i s-a reproşat că orice posibil challenger a fost înlăturat din timp. Chiar dacă în gestionarea crizei refugiaţilor, contestarea din propriul partid a fost fără precedent, Merkel a supravieţuit tirului de atacuri ale liderului partidului soră CSU, Horst Seehofer, şi a reuşit să calmeze criticile din propriul partid.

Mai mult, cancelarul are în continuare o cotă de popularitate importantă în rândul germanilor, raportată la erodarea care survine firesc în cazul politicienilor după atâţia ani la putere. Totuşi şefa CDU este departe de a mai fi liderul care mişcă şi mobilizează Germania şi Europa. În plan intern, criza refugiaţilor a lăsat cicatrici adânci, iar Merkel are în spate câteva înfrângeri usturătoare ale CDU la alegerile pentru mai multe Parlamente de Land-uri. Nici în plan european cancelarul german nu mai are influenţa pe care o avea, iar oponenţii ei, precum statele de la Vişegrad, sunt tot mai îndărătnici în a urma linia germană. Merkel nu va putea miza pe solidaritatea tuturor statelor membre, aşa cum s-a văzut şi din numărul infim de refugiaţi preluat de fiecare ţară prin schemele de relocalizare şi reinstalare.
Prin urmare cea mai puternică femeie din lume nu mai este de neatins. Ea va trebui să se străduiască să-şi mobilizeze şi motiveze partidul şi să încerce să se reinventeze.

Merkel a înţeles asta şi încearcă acum să recupereze alegătorii pierduţi în favoarea populiştilor de la AfD În draftul programului electoral al CDU-CSU se vorbeşte despre atragerea ”celor care se consideră perdanţii modernizării şi care încă îşi caută refugiul la partidele populiste de dreapta şi de stânga”. Deşi AfD nu este nominalizată, documentul arată că CDU respinge populismul, izolarea de exterior, protecţionismul şi divizarea societăţii, pe motiv că acestea nu sunt soluţii pentru problemele stringente ale prezentului şi viitorului. În schimb, CDU se angajează să vină cu soluţii concrete, precum reduceri de taxe, mai ales în sprijinul familiilor şi a persoanelor cu venituri mici şi medii.

Interesant este că politica privind refugiaţii este trecută în program la succesele CDU, motivându-se că numărul de refugiaţi a fost redus semnificativ prin acordul UE-Turcia, prin securizarea mai bună a frontierelor externe ale UE şi lupta anti-ISIS, dar şi prin închiderea rutei balcanice de către statele de pe aceasta, fapt pe care Merkel îl criticase.

Binecunoscuta frază ”Wir Schaffen es!” nu se regăseşte însă în text. În schimb, accentul este pus pe expulzarea mai rapidă a aplicanţilor la azil ale căror cereri sunt respinse, pe o înăsprire a politicii de azil şi refugiaţi ”pentru ca evenimentele de anul trecut să nu se mai repete” şi pe o interdicţie parţială a burkăi în faţa autorităţilor şi a instanţelor de judecată. De asemenea, programul prevede respingerea Islamului radical, a incitării la ură şi la violenţă, supravegherea şi închiderea moscheilor de acest tip şi formarea imamilor în Germania.

Cu astfel de măsuri Merkel încearcă să recupereze electoratul pierdut şi să stopeze ascensiunea AfD. Nu ştim încă cine va fi contracandidatul ei din partea SPD - dacă va fi actualul lider SPD, Sigmar Gabriel, sau actualul preşedinte al PE, Martin Schulz - dar oricum este clar că ea va avea o misiune grea să-şi asigure cel de-al patrulea mandat.

Este evident că social-democraţii nu mai vor să fie un partener junior în cadrul unei Mari Coaliţii, conduse de Merkel, şi vor încerca să formeze o altă majoritate de stânga, cu Verzii şi Die Linke. Indiferent de rezultatul pe care-l va obţine CDU, partidul va avea nevoie de parteneri pentru a forma o coaliţie de guvernare şi îi va fi greu să-i găsească.

Paradoxal, alegerea lui Trump în SUA a ajutat-o pe Merkel să redevină cumva liderul fără alternativă al Europei, ultima apărătoare a Occidentului aşa cum l-am înţeles până acum. Ea ar fi un fel de voce a raţiunii, un garant al stabilităţii, într-o lume tot mai plină de incertitudine, instabilitate şi pericole.

Pe de altă parte, populiştii de la AfD vor continua să alimenteze divizarea societăţii prin incitarea la ură împotriva migranţilor şi vor face dificilă misiunea lui Merkel de a se delimita de ei şi în acelaşi timp de a recâştiga electoratul pierdut.

Castingul francez

Dacă în Germania establishmentul de dreapta mizează tot pe Merkel, în Franţa, Republicanii, fosta UMP (Uniunea pentru o Mişcare Populară) au organizat în premieră alegeri primare deschise, în care nu doar membrii partidului, ci toţi cetăţenii, au putut să-l voteze pe cel care o va înfrunta pe Marine Le Pen la prezidenţiale, în condiţiile în care actualul preşedinte, socialistul Francois Hollande, are o cotă de popularitate foarte redusă şi şanse minime în cursa pentru Palatul Elysee.

Exerciţiul democratic menit să-l legitimeze pe viitorul candidat al dreptei s-a dovedit a fi util. Primul tur a adus din nou o surpriză pe care media mainstream a eşuat s-o anticipeze. Fostul premier Francois Fillon, care era creditat doar cu şansa a treia de aceasta, i-a devansat categoric pe contracandidaţii săi, obţinând 44% din voturi, faţă de 28% cât au luat Alain Juppe şi 21%, cât a obţinut fostul preşedinte Nicolas Sarkozy. Francezii au respins clar revenirea acestuia din urmă pe scena politică, cu stilul său hiperactiv şi retorica puternică anti-migraţie şi anti-Islam, care aminteşte pe alocuri de tiradele lui Marine Le Pen.

În turul al doilea au intrat tocmai candidaţii mai moderaţi, iar la alegerile primare s-a înregistrat o prezenţă de aproape 4 milioane de alegători, ceea ce arată că interesul pentru un candidat diferit de Marine Le Pen este mare pe partea dreaptă. Situat în luna august abia pe locul 4, fostul premier Fillon a reuşit să devină favorit în cursa internă graţie prestaţiei sale din cele trei dezbateri televizate care au avut loc între cei 7 candidaţi.

Fostul premier din timpul preşedinţiei lui Sarkozy a propus creşterea TVA pentru a finanţa în parte reducerea taxelor, scrie ziarul ”Les Echos”. În plus, Fillon a promis reducerea cheltuielilor publice cu 100 de miliarde de euro în 5 ani, prin micşorarea numărului de bugetari cu 10%, echivalentul a peste 500.000 de posturi, reducerea taxelor asupra firmelor cu 40 de miliarde şi a celor asupra familiilor cu 10 miliarde, cât şi o creştere cu 2% a TVA. Totodată fostul premier pledează pentru stabilirea vârstei de pensionare la 65 de ani şi renunţarea la programul de lucru de 35 de ore, astfel încât salariaţii şi patronii să-şi poată negocia în mod liber timpul de muncă săptămânal în mediul privat.

Pe de altă parte, Francois Fillon este un conservator total atipic. El a refuzat să participe la demonstraţiile Manif pour tous şi nu este împotriva mariajelor homosexuale, ba chiar se declară favorabil schimbării legislaţiei astfel încât cuplurile homosexuale să aibă drepturi depline de a adopta.

Fostul premier a procedat după cum spune proverbul românesc ”când doi se bat, al treilea câştigă”. El şi-a lăsat contracandidaţii să se atace reciproc şi a reuşit să se profileze în mod paradoxal ca un nou venit echilibrat şi moderat, deşi este de fapt un politician hârşâit, cu 40 de ani de experienţă pe scena politică, ca primar, deputat, ministru şi premier.

De asemenea, Francois Fillon este de multă vreme adeptul unei poziţii conciliante faţă de Rusia, iar victoria sa a fost salutată de Kremlin, ca şi cea a lui Trump în SUA, pentru că se aşteaptă rupturi pe axa Paris-Berlin în cazul victoriei sale la prezidenţiale. Fostul premier susţine deschis o apropiere a Franţei de Rusia şi Siria, ridicarea sancţiunilor economice impuse Moscovei din cauza anexării Crimeei şi destabilizării estului Ucrainei şi chiar o alianţă cu Bashar Al Assad împotriva Statului Islamic.

Prin urmare, establishmentul european de dreapta din Franţa şi Germania se cosmetizează pentru marea bătălie cu extrema dreaptă, iar liderii politici vechi se prezintă ca noi, dar va fi oare suficient pentru a învinge? Mai mult, vă puteţi imagina cum ar arăta UE cu un preşedinte de dreapta, Fillon, în Franţa şi un cancelar german social-democrat, care amândoi au o poziţie conciliantă faţă de Rusia?