Ce a mers prost în politica China - SUA

Cu douăzeci de ani în urmă, Statele Unite ale Americii au câştigat războiul rece prin dezintegrarea Uniunii Sovietice. Acum, când se confruntă cu Republica Populară Chineză, un regim care odată a privit Uniunea Sovietică drept un "frate mai mare" şi a cărui putere economică şi militară încă se află în urma celei a Statelor Unite ale Americii, Statele Unite ale Americii adesea se adaptează Chinei, în loc să încerce să o schimbe. Adevărul este că Statele Unite ale Americii au devenit foarte slabe în promovarea drepturilor omului şi a democraţiei în China, în timp ce RPC a devenit mai categorică în arena internaţională.

La început, administraţiile Nixon şi Carter au abordat Beijingul ca pe un aliat împotriva sovieticilor. După 1991, schimbarea situaţiei strategice a necesitat o nouă justificare pentru relaţia cu Republica Populară Chineză.

În ultimii 20 de ani, cuvântul care a descris politica SUA-China a fost angajament. Prin contacte şi schimburi, Statele Unite au sperat să transforme treptat China într-o societate liberă şi democratică, în cadrul statului de drept.

În timpul Războiului Rece, o concurenţă frontală prin utilizarea hard power* s-a dovedit a fi eficace în doborârea unui imperiu uriaş. În cazul RPC, transformarea Chinei într-o naţiune democratică prin angajament, care pare preferabil în cazul neimplicării în cursa înarmării, este posibilă în teorie. Dacă angajamentul ar fi funcţionat, aceasta ar fi fost cea mai înţeleaptă politică externă.

Cu toate acestea, au trecut douăzeci de ani, iar China sub conducerea Partidului Comunist a înregistrat zero progres politic. Istoria a dovedit că această politică a dat greş.

Pentru a fi corecţi, eşecul nu îl reprezintă politica în sine, ci mai degrabă punerea conştiincioasă în aplicare a politicii. Problema fundamentală este aceea că Statele Unite au fost mult mai interesate de un câştig economic în comerţul cu China decât de transformarea unui regim represiv. În practică, cinci lucruri au mers rău.

În primul rând, deschiderea nestingherită a pieţei SUA către China.

După Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii erau super-puterea numărul 1 din lume din punct de vedere economic şi militar. Piaţa sa internă este piaţa cea mai matură şi mai eficientă din lume, având o putere gigantică de cumpărare. Istoria economică mondială postbelică a demonstrat că, dacă piaţa americană îşi deschide porţile unei ţări, acea ţară se va îmbogăţi. Acest lucru a fost adevărat în cazul Planului Marshall, care a reînviat Europa, şi în cazul anumitor ţări asiatice, cum ar fi Japonia, Coreea şi Taiwan.

În 1979, atunci când relaţia diplomatică a fost semnată, Statele Unite au acordat RPC statutul comercial de cea mai favorizată naţiune (MFN), care trebuia reînnoit în fiecare an. Revizuirea anuală a statutului de cea mai favorizată naţiune a acordat Statelor Unite un avantaj. SUA ar fi putut condiţiona accesul Chinei pe piaţa americană în funcţie de situaţia drepturilor omului.

Beijingul nu îşi putea permite să trateze MFN cu uşurinţă. Începând cu 1978, creşterea economică a fost singura sursă de legitimitate pentru Partidul Comunist, iar modelul ei economic orientat spre export a transformat piaţa americană într-o condiţie necesară pentru economia Chinei.

Situaţia s-a schimbat în 2000, când administraţia Clinton a aprobat legea care conferea Chinei statutul de relaţii comerciale normale permanente (PNTR). Ulterior, piaţa americană a fost larg deschisă Chinei, fără nicio restricţie materială, iar regimul chinez a fost scutit de a evalua anual dacă supravieţuirea sa ar putea fi pusă în pericol de maltratarea propriului popor.

Cu multe alte regimuri autoritare, Statele Unite ale Americii au adoptat politica stimulentelor şi constrângerilor, dar faţă de China au renunţat la constrângeri. Actualmente, în ciuda fărădelegilor Chinei, mulţi oficiali americani neajutoraţi suspină şi spun de multe ori că "nu avem niciun fel de influenţă."

În spatele aprobării proiectului de lege au fost corporaţiile americane, care priveau cu sete la forţă ieftină de muncă din China şi care au reuşit să-i convingă pe politicieni să deschidă calea ca întreprinderile din SUA să investească în China.

Ca urmare, guvernul american a trădat cu bună ştiinţă propriile sale principii în schimbul beneficiului economic. El a făcut acest lucru într-un moment în care drepturile omului au luat o întorsătură dezastruos de rea în China. Doar cu un an înainte de aprobarea PNTR, regimul comunist a început o campanie naţională pentru eradicarea practicii spirituale Falun Gong, care a devenit un model pentru reprimarea dizidenţei de toate tipurile din China.

Odată deschisă, uşa nu mai poate fi închisă. Beneficiile economice foarte mari au devenit o armă eficientă pentru Beijing, care a câştigat influenţă asupra corporaţiilor americane şi care la rândul lor influenţează guvernul Statelor Unite să adopte politici ce favorizează RPC.

În al doilea rând, desconsiderarea competiţiei prin soft power (puterea exemplului pozitiv).

Din moment ce mulţi oficiali americani însărcinaţi cu afacerile legate de China erau experţi sovietici, ei au avut tendinţa de a adopta o abordare similară Războiului Rece în privinţa RPC şi s-au concentrat pe dezvoltarea puterii economice şi acumulării militare a Chinei.

Cu toate acestea, această abordare ignoră o altă sursă de putere: îndemânarea regimului chinez de a câştiga opinia publică internă şi externă prin intermediul înşelăciunii şi propagandei. Aceasta lucrează în linişte şi construieşte soft power-ul, care se va materializa în hard power şi care poate fi folosită pentru a învinge adversarul.

Beijingul îndoctrinează poporul chinez cu convingerea că Statele Unite este ameninţarea nr 1 la adresa Chinei, în timp ce difuzează non-stop programe de propagandă care atacă valorile democratice occidentale.

Regimul controlând acerb Internetul şi alte canale de comunicare, Statele Unite şi alte mijloace media străine sunt puse în imposibilitatea oferirii poporului chinez de informaţii necenzurate. Scopul este clar: prevenirea ca unele idei liberale să erodeze puterea ideologiei comuniste şi propagandei.

Între timp, Beijingul a devenit ofensiv. În fiecare an, regimul invită oficiali federali, statali şi locali americani în excursii ghidate ca expresie a amabilităţii RPC.

În Statele Unite, aproape fiecare familie de americani poate avea acum acces la programe de stat în limba engleză prin satelit, cablu sau antenă, administrate de China Central Television. Ziarul guvernului China Daily are un tiraj mare în Statele Unite.

În zeci de Institute Confucius, înfiinţate în campusurile din SUA, tinerii americani învaţă limba chineză cu ajutorul unor profesori şi manuale trimise de Beijing.

Regimul exportă şi un număr mare de programe şi proiecte culturale, promovând o versiune a culturii chineze sancţionată de comunişti.

În special chinezo-americanii sunt expuşi mass-mediei în limba chineză, care este fie cumpărată, fie controlată de Beijing. Timp de decenii, oficialii ambasadei şi consulatului chinez au luat contact cu comunitatea locală chinezo-americană, invitându-i să participe la conferinţe sau plătindu-le excursii în patria lor.

Aceste eforturi de decenii au efect. În curtea Statelor Unite, Partidul Comunist Chinez şi-a clădit o alianţă din ce în ce mai mare, care a început deja să promoveze agenda Beijingului.

Aşa-numita teorie "Consensul Beijingului", care în esenţă justifică dictatura RPC, a fost inclusă în diverse discuţii publice. Jurnalişti americani importanţi au lăudat ceea ce au considerat drept un grad ridicat de eficienţă al sistemului comunist chinez.

Ori de câte ori se întâmplă un incident între Statele Unite şi China, mulţi chinezo-americani i-au partea Beijingului. Chiar mai rău, regimul chinez a reuşit să facă presiuni asupra activiştilor pentru democraţie şi grupuri dizidente chiar pe teritoriul SUA.

Apărarea SUA împotriva acestei invazii a fost slabă. Într-o societate democratică şi deschisă, uşile pentru mass-media şi infiltrarea culturală a Beijingului sunt larg deschise. Unii nici măcar nu au fost conştienţi că această infiltrare are loc. (De exemplu, Departamentul de Comerţ al SUA a oferit China Daily USA Premiul Media pentru Minorităţi, în 2009. Acest ziar de propagandă susţinut de Beijing este cu siguranţă departe de ceea ce este în mod normal considerat media pentru minorităţi).

În plus, marile corporaţii americane, care au invadat China de dragul îmbogăţirii, sunt corupte în timpul experienţei lor de acolo.

Dezavantajul SUA în soft power îngreunează puterea SUA de a aplica hard power.

Prinse într-o apatie economică post-recesiune, Statele Unite ale Americii de astăzi sunt în continuare puterea economică şi militară numărul unu din lume. Cu toate acestea, în ultimii ani, naţiunea a acţionat din ce în ce mai puţin ca un lider mondial suprem în cadrul comunităţii internaţionale. Multilateralismul a devenit o metodă empirică. Rusia şi China pot contracara cu uşurinţă eforturile sale cu privire la orice aspecte legate de drepturile omului.

Administraţiile de după preşedintele Ronald Reagan nu au mai promovat activ libertatea şi democraţia în China. Sau dacă au făcut acest lucru, l-au făcut în linişte şi de cele mai multe ori cu eforturi canalizate prin intermediul Beijingului.

Problema este că partea chineză aplică din ce în mai viguros versiunea sa a "evoluţiei paşnice" – care nu include drepturile omului şi democraţia. Dacă tendinţa continuă, balanţa se va înclina cu siguranţă într-o parte.

În al treilea rând, respectarea regulilor în interacţionarea cu un regim de necinstiţi.

În Occident, oamenii respectă anumite reguli, având o înţelegere comună a principiilor morale de bază care asigură un joc cinstit. Când ai de-a face cu un stat necinstit, cum este China, jocul este total diferit.

Un om necinstit nu îşi onorează promisiunile. În 2001, în oferta sa pentru Jocurile Olimpice din 2008, Republica Populară Chineză a făcut mai multe promisiuni Comitetului Internaţional Olimpic cu privire la îmbunătăţirea situaţiei drepturilor omului.

Când a sosit 2008, "în perioada premergătoare Jocurilor Olimpice, autorităţile chineze au închis, pus sub arest la domiciliu şi înlăturat forţat persoane despre care credeau că ar putea ameninţa imaginea de "stabilitate" şi "armonie" pe care doresc să o prezinte lumii", după cum bine a subliniat Amnesty International.

Jocurile au continuat şi sute de lideri mondiali s-au adunat la Beijing şi au dat un impuls major regimului. RPC a înţeles că dacă nu promite să îmbunătăţească situaţia drepturilor omului, CIO probabil nu ar fi luat o decizie în favoarea Beijingului. Cu toate acestea, odată ce decizia este luată, respectarea promisiunii nu mai este importantă.

Când RPC a solicitat intrarea în Organizaţia Mondială a Comerţului, a oferit multe angajamente privind o mai mare deschidere a pieţelor sale. Cu toate acestea, după ce a devenit membru cu drepturi depline, angajamentele au fost pur si simplu neglijate. Până în ziua de azi, guvernele şi corporaţiile nu au fost în stare să facă nimic pentru a ca RPC să se ţină de cuvânt.

Un om necinstit este, de asemenea, un bătăuş. Dacă te joci frumos cu el, el nu va face acelaşi lucru, ba chiar va deveni mai agresiv. În timpul excursiei preşedintelui Obama din 2009 în China, el a ales să nu critice situaţia dezastruoasă a drepturilor omului ca un gest prietenos, în schimbul cooperării Beijingului pe probleme cum ar fi energia şi schimbările climatice la nivel mondial.

În mod clar că Beijingul pur si simplu nu a înţeles asta. Ulterior, la Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice de la Copenhaga, de la sfârşitul anului, când s-au reunit şefii de stat din douăzeci şi patru de ţări, inclusiv preşedintele american Barack Obama, prim-ministrul Marii Britanii Gordon Brown şi alţi lideri mondiali, premierul chinez Wen Jiabao a trimis un funcţionar de rang inferior din Ministerul de Externe ca să stea vizavi de Obama.

După cum ziarul britanic Guardian a descris scena, "umilirea diplomatică a fost evidentă şi brutală, după cum a fost şi implicaţia practică: de mai multe ori în timpul sesiunii, cei mai puternici şefi de stat la nivel mondial au fost obligaţi să-l aştepte pe delegatul chinez care ieşea pentru a efectua apeluri telefonice către 'superiorii' săi."

Un om necinstit se va folosi şi de înşelătorii pentru a obţine un avantaj. De exemplu, după masacrul din Piaţa Tiananmen din 1989, Republica Populară Chineză a devenit un lup singuratic în comunitatea internaţională. Confruntându-se cu critici şi sancţiuni economice la nivel mondial, Chinei i-a venit ideea şi a semnat acorduri cu mai multe guverne occidentale în scopul purtării unui dialog privind drepturile omului în spatele uşilor închise.

Părerea RPC este că e în regulă să se critice situaţia drepturilor omului din China, dar să se facă acest lucru în linişte. Multe guverne au fost prinse în acest şiretlic. Ca rezultat, discuţiile au fost bune, au dus la promisiuni frumoase, au micşorat critica internaţională, iar RPC şi-a continuat activitatea ca de obicei.

Ori de câte ori RPC este presată privind drepturile omului, sau înainte ca un preşedinte american să viziteze China, Republica Populară Chineză eliberează de obicei un prizonier politic pentru a arăta o "îmbunătăţire", iar oficialii americani pot considera gestul un succes diplomatic. După eliberarea unui deţinut, RPC poate aresta imediat alte câteva sute, dar atenţia mass-media este concentrată în altă parte.

În al patrulea rând, purtarea discuţiilor cu conducătorii în locul oamenilor din China.

SUA s-a angajat în mod constant în discuţii cu funcţionarii chinezi de stat şi cadrele Partidul Comunist, în locul poporului chinez.

Dezvoltarea unor relaţii cu oficialii nu este o greşeală când ai de-a face cu un guvern ales în mod democratic, în care nu există niciun conflict imens între oameni şi guvern. Dar situaţia este diferită în cazul Chinei. Regimul controlat de partid nu este legitim şi nu reprezintă poporul.

Niciunul dintre preşedinţii SUA nu s-a întâlnit vreodată personal cu dizidenţii politici sau cu grupurile oprimate, în timpul vizitelor lor în China. În ultimele decenii, o mare parte din fondurile Departamentului de Stat pentru promovarea democraţiei au fost canalizate prin intermediul guvernului chinez.

Între cele două guverne, există o gamă largă de mecanisme de contact şi de schimb stabilite: summit-uri pentru şefi de state, dialoguri strategice la nivel înalt, întâlniri între guvernatori statali şi provinciali, şi conferinţe periodice ale partidelor politice din ambele ţări.

Cu toate acestea, între guvernul SUA şi poporul chinez, în special cei care sunt suprimaţi de regimul RPC, există un angajament egal cu zero.

Prin prietenia cu poporul chinez, Statele Unite ale Americii pot beneficia în două moduri:

În primul rând, prin asocierea cu poporul chinez, Statele Unite ale Americii îmbrăţişează cea mai puternică armă pentru a controla RPC. Comuniştii chinezi se tem cel mai tare de două lucruri: Guvernul SUA şi poporul chinez.

Unul din motivele principale pentru care Beijingul a pus dezvoltarea economică în centrul politicii sale naţionale este folosirea creşterii economice ca o metodă de justificare a regimului în ochii a 1,3 miliarde de oameni. În timp ce Beijingul continuă să suprime poporul chinez, acesta încearcă din greu să le câştige devotamentul prin oferirea unor beneficii monetare şi materiale.

De fapt, cea mai mare parte a poporului chinez nu aparţine clasei de guvernământ şi a fost supusă unor diverse forme de persecuţie din partea Partidului Comunist. Dacă guvernul Statelor Unite i-ar putea ajuta din toată inima ca să ia o atitudine fermă pentru libertatea drepturilor şi credinţele lor, atunci Statele Unite le-ar câştiga sprijinul.

Cu toate acestea, dacă Statele Unite nu reuşesc să îşi arate sprijinul pentru oameni, iar în schimb se împrietenesc cu cei care-i persecută, poporul chinez va vedea acest lucru şi ar putea abandona Statele Unite ale Americii.

În al doilea rând, indiferent de cum va evolua situaţia politică din China, viitorul Chinei aparţine celor 1,3 miliarde de oameni. Dezvoltarea unor relaţii cu ei înseamnă angajarea în viitorul Chinei, asigurând astfel menţinerea intereselor strategice americane pe termen lung în Asia.

Primăvara arabă a oferit câteva lecţii proaspete. SUA a adoptat o politică similară de angajament cu Egiptul, ocrotind dictatorul regimului şi considerându-l un aliat al Statelor Unite în Orientul Mijlociu.

În martie 2009, când secretarul de stat Hillary Clinton a vizitat Egiptul şi mass-media a întrebat-o dacă încălcările drepturilor omului de către guvernul egiptean vor interfera cu vizita lui Mubarak la Casa Albă, ea a răspuns: "nu are niciun fel de legătură .... Îi consider pe preşedintele şi doamna Mubarak prieteni de familie. Deci sper să mă întâlnesc cu ei de mai multe ori, atât în Egipt, cât şi în SUA."
La începutul anului 2011, oamenii din Egipt au ieşit în stradă ca să răstoarne regimul lui Mubarak, punând Statele Unite într-o situaţie ciudată. După ce Mubarak a demisionat, grupuri politice majore din ţară au îmbrăţişat sentimentele anti-americane.

În al cincilea rând, tratarea libertăţii şi drepturilor omului ca simple decoraţiuni ale politicii SUA - China.

Guvernul SUA a stabilit în mod explicit că drepturile omului şi libertatea sunt o prioritate mult mai mică decât comerţul şi economia, atunci când vine vorba de China.

Dialogul semestrial strategic şi economic SUA-China, la care au participat membri de vârf ai cabinetului şi personalităţi politice, depăşeşte în mod clar. Dialogul bienal SUA-China pe tema drepturilor omului, condus doar de un secretar asistent al Departamentului de Stat.

În februarie 2009, când Hillary Clinton a vizitat Asia, ea a spus că presiunea SUA privind problemele drepturilor omului "nu poate interfera" cu un dialog pe alte teme cruciale.

Înaintea Jocurilor Olimpice de la Beijing din 2008, sub presiunea Congresului şi a mass-mediei, preşedintele Bush s-a întâlnit la Casa Albă cu câţiva activişti pentru democraţie cu sediul în SUA, dar această manevră nu s-a putut compara cu călătoria sa personală în Beijing pentru a participa la ceremonia de deschidere a jocurilor.

Acţiunile SUA trimit un semnal clar şi inconfundabil: Statele Unite nu acordă prea mare importanţă drepturilor omului din China, care ar putea fi interpretate de Beijing ca o acceptare a încălcărilor drepturilor omului.

Evident, Beijingul înţelege implicaţiile acţiunilor SUA şi devine mai agresiv. În fiecare an, începând cu 1999, a doua zi după lansarea raportului anual al Departamentului de Stat privind drepturile omului, Beijing publică un raport în care critică SUA pentu situaţia drepturilor omului, punând Statele Unite im defensivă.

Li Ding, Ph.D. este un cercetător senior al Chinascope, un grup de cercetare cu sediul în Washington DC, care analizează mass-media în limba chineză.

* utilizarea mijloacelor militare şi economice pentru a influenţa comportamentul sau interesele altor organisme politice