Bestialitatea trupelor sovietice. Comemorarea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) a fost numai începutul... A rămas în conştiinţa românească prin numărul victimelor şi sălbăticia cadrelor sovietice - un act de pură bestialitate. Fusese precedat de masacrul de la Lunca (6-7 februarie 1941) a continuat cu asasinatele de la Igeşti (iunie 1941) şi celelalte "metode de pacificare" proprii ocupantului sovietic.

Au urmat adică, deportările, procesele de "trădare a patriei sovietice", arestările, torturile, exterminarea. Satul Frunza din Ţinutul Herţei a fost şters de pe faţă pământului. La fel s-a întâmplat între Tereblecea şi Siret, în satul Prisaca... A mai urmat şi marea foamete din 1946-1947 şi "vigilenţa revoluţionară" ulterioară...

S-a spus despre Fântâna Albă că este "Katynul românesc". Oameni din Cupca, Pătrăuţii de Sus şi de Jos au plecat spre Suceveni unde s-au întâlnit cu ţărani porniţi din Carapciu, Iordăneşti, Ropcea, Mihuceni, Trestiana şi Petriceni. Ziaristul Ion Dominte a reuşit să reconstituie cronologia înspăimântătoarei tragedii în 1942, imediat după ce armata română a eliberat Bucovina.

El vorbeşte de o coloană întinsă pe aproape 2 km, toţi ţărani, bărbaţi, femei cu copii în braţe, tineri şi bătrâni, hotărâţi să treacă în România pe podul de la Siret. Există mărturii că în faţa autorităţilor de ocupaţie de la Hliboca oamenii au strigat: "Acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot. Noi vrem patria noastră românească..."

Presimţeau, cumva, primejdia, pentru că ţăranul Timeş Vasile din Cupca a rostit rugăciunea împreună cu toţi cei prezenţi: "Doamne Dumnezeul nostru , fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, ascultă Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge..." O tulburătoare rugă pentru viaţă şi pentru ţară, o rugă întunecată de premoniţii...

Drumul forestier care pleacă din Suceveni şerpuieşte prin pădure aproape 9 km. Odată ajunşi în poiana numită Varniţa, de lângă Fântâna Albă au fost seceraţi de mitralierele armatei roşii. Morţii şi răniţii - unii care mai mişcau - au fost traşi cu caii de lipovenii, aduşi din Fântâna Albă şi aruncaţi în gropi comune. Nici până astăzi nu se ştie exact numărul lor... (e pilduitor să adaug ca la primul pelerinaj, organizat pe data de 29 august 1942, lipovenii au ţinut să fie prezenţi la ceremonia religioasă, conduşi de mitropolitul lor Sofronie Alfimon care a şi rostit câteva ectenii alături de soborul preoţilor români ).

Iată şi un detaliu tulburător: Tatiana Lăpustean este împuşcată, iar cei doi copii minori care îi erau alături sunt luaţi de grănicerii sovietici de lângă trupul mamei şi încredinţaţii mătuşii Fruzina Ilutan. După puţin timp şi minorii şi tuşa care îi îngrijea sunt deportaţi în Siberia...

Iată numai câteva momente ale tragediei noastre care explică elocvent raţiunea pentru care Legea nr. 68 / 2011 a instituit o zi de cinstire a memoriei românilor - victime ale represiunii organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Mai avem un argument: aceşti oameni, cetăţeni al statului român şi-au îndeplinit obligaţiile, şi-au achitat taxele, şi-au trimis fii la oaste. Trebuiau să se bucure de protecţie, ca şi cei din Dolj sau Argeş. Demisia aceluiaşi stat i-a lăsat neputincios în calea maşinăriei staliniste de măcelărit oameni. Prin urmare, o minimă obligaţie, fie şi numai de cinstire ne revine şi nouă, cei de azi.

Există şi părerea, de loc inocentă, care ne sfătuieşte să nu ne înglodăm în trecut, ci să ne ocupăm mai bine de viitor. Nici vorbă, aşa este; numai ca şi acest coşmar al trecutului face parte din prezentul nostru. Odată ca datorie creştinească faţă de suferinţa şi martiriul celor nevinovaţi şi, în egală măsură, e lecţia noastră de participare şi implicare civică, în sensul cel mai larg.

Ignoranţa, ca şi somnul indiferenţei nu fac decât să slăbească delicata ţesătură a responsabilităţii cetăţeneşti. Ori, evenimentele recente, geopolitice şi nu numai, accentuează tocmai nevoia de asumare a acestei responsabilităţi.