Arta, filmul şi muzica între Divin şi demonic

Flori de Lotus în Lumină Divină.
Flori de Lotus în Lumină Divină. (Akiane Kramarik)

Uneori o inspiraţie fulgerătoare venită parcă de nicăieri pune stăpânire pe artişti. De unde vine ea? Este venită din subconştient? Este venită din adâncurile misterioase ale creierului uman? Este divină?...sau demonică? Mulţi autori susţin că primesc inspiraţie divină. Ei au lăsat opere de artă care ne pun pe gânduri.

Vă prezentăm mai jos o selecţie a câtorva dintre ei.

Akiane Kramarik - O fetiţă în vârstă de 11 ani crescută de atei şi inspirată de Dumnezeu

Akiane Kramarik la vârsta de 11 ani crea capodopere de un realism impresionant care s-au vândut la câteva sute de mii de dolari. Chiar dacă a fost crescută ca o atee, mama ei a început acum să creadă în Dumnezeu după ce a văzut picturile incredibile pe care fetiţa le crea, spune ea, prin inspiraţie divină.

”Într-o zi am avut un vis în care îl întâlneam pe Dumnezeu”, declara fetiţa pentru Fox News. ”Nu eram chiar sigură. Nu l-am întâlnit niciodată pe Dumnezeu şi nu mi s-a vorbit niciodată despre Dumnezeu.”

A început mai apoi să picteze conform viziunilor sale tablouri cu Divinităţi. ”Când am început să fac toate aceste detalii, mă întrebam: Cum s-a întâmplat aşa ceva? Cum mi-a dat Dumnezeu toate ideile astea?”

Ea spune că Dumnezeu îi dă ideile prin viziuni şi vise şi că are o ”misiune”. O bună parte din banii obţinuţi de Akiane de pe urma picturilor sale au fost donaţi centrelor de ajutorare.

Mama a descris relatările fetiţei privind viziunile şi chemarea sa spirituală ca fiind ”foarte, foarte sofisticate”.

”Nimeni altcineva nu ar fi putut să o influenţeze în felul acesta, pentru că a trăit o viaţă foarte închisă”, a mai declarat mama fetiţei.

Curgeţi lacrimi, spuse poliţistul - Philip K. Dick

Binecunoscutul autor de romane science fiction Philip K. Dick a scris o carte intitulată ”Curgeţi lacrimi, spuse poliţistul” în anul 1970. Cartea a fost scrisă în scurt timp, autorul fiind condus de o inspiraţe puternică.

Mai târziu, el a întâlnit o femeie al cărei nume era identic cu al unuia din personajele sale. Avea aceeaşi vârstă, iar prietenul ei avea acelaşi nume cu prietenul personajului din romanul său. Mai mult decât atât, ea era implicată într-o organizaţie criminală precum personajul din carte, dar mai târziu i-a dezvăluit că are o aventură cu un poliţist, la fel ca personajul din roman.

Misterul se adâncea chiar mai mult, aşa cum spunea şi Dick, atunci când a scris eseul său din 1978 intitulat ”Cum să construieşti un Univers care să nu se prăbuşească două zile mai târziu”.

”Cu siguranţă acestea sunt coincidenţe stranii. Poate că am precogniţie. Dar misterul devine chiar mai şocat: etapa următoare m-a surprins complet...”

Într-o după-amiază am mers să vorbesc cu preotul meu - sunt un Episcopalian - şi se întâmpla să-i povestesc o scenă de la sfârşitul povestirii, în care personajul Felix Buckman se întâlneşte cu un străin în negru într-o benzinărie şi pornesc o conversaţie. În timp ce i-am descris scena în detaliu, preotul devenea din ce în ce mai agitat. La sfârşitul descrierii mi-a spus: ”aceea este o scenă din Biblie, din faptele Apostolilor”.

Bineînţeles că Dick a verificat şi a văzut că evenimentele se potriveau cu exactitate, iar numele biblice se regăseau atât în povestea sa.

”Divina comedie” a lui Dante Alighieri

Dante Alighieri susţinea că a călătorit prin cele nouă niveluri ale iadului, apoi prin purgatoriu până la cel de-al nouălea nivel al cerului. Experienţele fantastice descrise la persoana I în ”Divina Comedie” a lui Dante, nu erau menite să fie ficţiune, spune profesorul de literatură de la Universitatea Vestică din Ontario, James Miller.

Poetul din Roma antică, Virgil, îl conduce pe Dante în jos spre străfundurile iadului. Se crede că "iubirea" sa, Beatrice Portinari, este inspirată de persoana reală Beatrice Portinari, care îl conduce prin nivelele cerului. Beatrice înfăţişează iubirea care se ridică deasupra celei carnale, o iubire divină.

Black Sabbath şi nota diavolului

Chitaristul primei formaţii metal din istorie, Tony Iommi de la Black Sabbath folosea ”nota diavolului”, care mai era cunoscută şi ca ”intervalul diavolului”.

Era interzis să fie folosit în Evul Mediu de către Biserică: disonanţa ei era văzută ca malefică. Înainte să fie interzisă, era deseori folosită pentru a semnala apariţia răului într-o piesă muzicală, pentru a reprezenta diavolul sau cruficarea de exemplu.

Iommi căuta un sunet care suna malefic şi a ales această notă. Nu a fost singurul totuşi, tonalitatea a mai fost folosită în jazz, blues şi muzica metal.

Opere geniale scrise ”din scurt”

Jack Kerouac, ”tăticul” unui gen adoptat de tineri prin anii 1950 cunoscut ca ”beatnik”, şi-a finalizat cea mai importantă realizare artistcă ”On the Road”, în doar cateva săptămâni. Toate notiţele sale au fost scrise pe o singură bucată de hârtie lungă de aproximativ 36 de metri.

Exemple asemănătoare de inspiraţie a avut şi Robert Louis Stevenson atunci când a scris capodopera ”Doctor Jekyll şi Mister Hyde” în şase zile, care a făcut încojurul lumii în perioada respectivă fiind şi ecranizată sub diferite interpretări.

John Boyne a procedat la fel atunci când a scris romanul intitulat ”The Boy in the Stripe Pyjamas” în doar câteva zile sau Elizabeth Jenkins când a terminat ”The Tortoise and the Hare” în trei săptămâni, iar lista poate continua.

Muzele lui Homer

”Odiseea”, povestea epică grecească scrisă în secolul al 8-lea I.C. începe cu o rugăminte către muze. Muzele erau o sursă de inspiraţie divină obişnuită în acele timpuri şi erau considerate încarnarea celor nouă fiice ale lui Zeus şi Mnemonsyne (memoria întruchipată).

”Spune-mi mie Muză, omului cu multe căi, care s-a plimbat în călătorii îndepărtate, după ce a răvăşit cetatea sacră a Troiei.”

Ian Curtis, Feodor Dostoievski şi cazurile de inspiraţie din timpul crizelor de epilepsie

Feodor Dostoievski, mare scriitor rus din secolul al 18-lea, era bolnav de epilepsie iar uneori crizele sale îi aduceau o comuniune intensă cu divinul.

Cântăreţul formaţiei britanice de punk Joy Division, Ian Curtis, era de asemnea afectat de crize de epilepsie, însă experienţele sale erau de o natură mai întunecată.