Arta porţelanului: veselă de lux pentru capete încoronate

Porţelanul este cel mai dificil de prelucrat dintre toate tipurile de ceramică, fiind cel mai bun material pentru ornamente decorative, deoarece textura, rezistenţa şi delicateţea îi conferă o poziţie privilegiată printre lucrurile create de om. Putem spune că este un material unic în lumea ceramicii. Oricine îl încearcă se îndrăgosteşte complet de culoarea, delicateţea şi atingerea lui catifelată.

Ceşcuţe şi farfurioare realizate din împletitură de porţelan, la fabrica irlandeză Belleek. (belleek.com)

Porţelanul este artă şi rafinament antic născut în China, al cărui secret de fabricaţie era bine păzit faţă de străini. Numele său provine de la o confuzie care a apărut din faptul că Marco Polo a comentat, în faimoasa sa „Carte a minunilor”, frumuseţea ceramicii chinezeşti, explicând în acelaşi timp cum chinezii foloseau multe cochilii ale unei moluşte numită „cowrie” sau „porcelana” în italiană, pe care le aplicau pe porţelanul chinezesc.

Ce este porţelanul?

Puţini sunt cei ce cunosc secretele acestui material. Porţelanul nu este altceva decât un material ceramic, cu o culoare albă şi translucidă, care este obţinută prin amestecul de caolin, cuarţ, feldspat, magnezit şi talc prin proceduri proprii. Acestea sunt arse la o temperatură foarte ridicată, la care se mai adaugă şi alte elemente „amestecului” pentru a rezulta ce ştim astăzi că este porţelanul. Cuvântul ceramică vine de la cuvântul grecesc keramos, ce înseamnă argilă. Babilonienii au fost primii care au făcut ceramică, cu trei mii de ani înainte de era noastră.

Primele dovezi ale fabricării porţelanului datează din dinastia Han (206 î.Hr.- 200 d.Hr.). Un călător arab pe nume Suleiman face prima descriere a porţelanului în 851 d.Hr. în mijlocul dinastiei Tang, caolinul fiind extras din zona râurilor Yang-Tze şi Huang-He. Când a început producerea sa, secretele fiind păstrate, a devenit cunoscut sub numele de „aur alb”, deoarece China beneficia de zăcăminte bogate în caolin ce se găseau în regiunea Kao Ling.

Porţelanul chinezesc este cunoscut sub numele de „porţelan tare” sau adevărat, ce este foarte rezistent la temperatură. Se remarcă prin duritate, curăţarea uşoară şi culoarea alb strălucitoare, având totuşi şi o parte negativă în comparaţie cu alte porţelanuri, se poate sparge repede din cauza naturii sale sticloase.

Apariţia cuptoarelor de coacere

Această „frumuseţe strălucitoare” cunoaşte o perioadă de prosperitate în momentul apariţiei primelor cuptoare de coacere. Acestea apar în timpul Dinastiei Song, fiind şi una dintre cele mai importante etape în dezvoltarea porţelanului, care începe să fie pictat, devenind un element foarte important din punct de vedere artistic, implicit estetic. Se estimează că într-un astfel de cuptor puteau să încapă chiar şi 25.000 de piese din porţelan.

În aceste vremuri conceptul de veselă ca o colecţie de diverse piese, ce fac parte dintr-un serviciu de masă, nu se născuse încă.

Vesela de porţelan

China a fost o exponentă a preeminenţei sociale. În secolul al VI-lea existau vase de porţelan valoroase, dar acestea au apărut în Occident după câteva secole. În Spania medievală, în zona musulmană, a fost introdusă tehnica fabricării plăcilor ceramice acum aproape uitată, dar nu de tot. Documentele din jurul anului 1000 vorbesc despre „veselă din lemn” pentru „Casa Domnului Aragonului” la un preţ care, în ciuda materialului folosit, era aproape inaccesibil.

În Evul Mediu, deţinerea de veselă bună era excepţională, era atât de scumpă încât regele a renunţat adesea la aceasta. Dar, la o anumită ocazie specială, Enrique al IV-lea a fost nevoit să solicite Curţii din Burgos impunerea unei „taxe extraordinare”, numită „pentru cumpărarea de veselă pentru Regele nostru”.

Au existat standarde în natură „de lux”, precum şi „de protocol” în ceea ce priveşte utilizarea veselei de masă. De exemplu în Roma Imperială un senator a fost lipsit de rang pentru că la un banchet a îndrăznit să folosească veselă atât de luxoasă încât greutatea pieselor sale depăşea cu mult kilogramele de argint atribuite clasei sale.

Produsele din porţelan erau foarte rare chiar şi în secolul al XV-lea, acestea fiind doar cadouri pentru regi. În această perioadă regele ducatului Napoli dă un banchet pentru regele Aragonului, unde vesela de masă era elementul esenţial. Etalarea veselei ocupa un perete lateral al salonului. La bufet au fost aşezate 80 de piese de argint, tot atâtea de aur, vase, ulcioare, 300 de farfurii, boluri, cupe de vin şi pahare. Porţelanul nu ajunsese încă în Occident. Toate serviciile de veselă au fost pictate în culorile Coroanei Aragonului - celebrele bare galbene şi roşii. În general, setul de vase şi alte ustensile legate de serviciul de masă a fost numit bufet. Cuvântul veselă, deşi era folosit în Castilia la începutul secolului al XVI-lea, avea încă o anumită nuanţă elitistă. Cuvântul „Vaixella” din dialectul valencian a dat naştere termenului veselă.

În perioada dinastiei Ming (1369-1644) în obiectele decorative au fost folosite tehnici decorative din perioada Song. Utilizarea unui relief uşor pe porţelanul subţire a permis obţinerea unei „graţii remarcabile”. Din aceste produse au supravieţuit doar câteva: o astfel de ceaşcă cu pereţi transparenţi se păstrează în colecţia British Museum din Londra. Din porţelan se fabricau nu numai veselă (Curtea Imperială primea în fiecare an 31.000 de platouri, 16.000 de farfurii cu dragoni, 18.000 de cupe), ci şi băncuţe, iar în 1415 a fost construită Pagoda din Nanjing. În China, vasele de porţelan au fost folosite şi ca instrumente muzicale; atingerea pereţilor vasului cu un beţişor năştea o melodie. În secolele XVII-XVIII porţelanul chinezesc a cunoscut o mare înflorire artistică. Se impun porţelanurile din familiile verde, roz şi neagră.

Popularitatea porţelanului în Europa

Vesela de porţelan nu a fost introdusă în Europa decât în secolul al XVII-lea. Acum porţelanul chinezesc este adus de marinarii portughezi, piese care se vindeau pentru o greutate egală de aur. Comerţul devine acum o modalitate rapidă de îmbogăţire, aşa că nu este neobişnuit ca diferite ţări europene să copieze formula şi tehnicile de fabricaţie. În 1575, olarii din Florenţa lucrează sub patronajul lui Francisco de Medici, realizând porţelanul chinezesc moale sau porţelanul fals. Materia primă era caolinul, ce se găsea doar în China, care în combinaţie cu feldspat, la o temperatură foarte ridicată, formează porţelanul. Cu trecerea timpului, produsul devine mai ieftin şi utilizarea sa se generalizează, mai ales când baronul Schnorr descoperă, în 1698, primul depozit de caolin din Europa, în Saxonia. Compatrioţii săi F. von Schimahaus şi Johann Friedrich Bottger au pus la punct procesul de fabricare a porţelanului.

Înfiinţarea primelor fabrici de porţelan

Între 1708 şi 1709, modul adevărat de fabricare a porţelanului, cunoscut sub numele de „porţelan cu pastă tare”, a fost descoperit în Europa de chimistul german J. F. Bottger de la Curtea din Dresda, sub guvernarea lui August II, elector al Saxoniei şi rege al Poloniei. Acesta a venit cu o formulă al cărei rezultat a fost foarte apropiat de ceramica chineză. El a extras un pământ fin şi cenuşiu din minele Kolditz, caolinul, folosind şi alabastru calcinat şi feldspat, cât şi arderea la o temperatură neobişnuită de 1300 - 1400 de grade timp de 12 ore. Succesul a fost răsunător în 1710, iar Bottger însuşi a înfiinţat o fabrică în Meissen (Saxonia) folosind formele şi ornamentele porţelanului chinezesc. Ulterior porţelanul de Meissen este influenţat de stilul Rococo. Elementele sale de identificare sunt monograma albastră A.R., două săbii încrucişate şi un mâner de bici.

Unii dintre angajaţii de la Meissen, care cunoşteau formula şi metodele, pleacă la Viena, Veneţia şi Napoli, unde la rândul lor deschid fabrici de porţelan. În acest timp Europa este aprovizionată prin Compania Olandeză a Indiilor de Est şi alte companii mercantile, cu articolele de lux (din porţelan) din oraşul chinez Jindezhen.

La Napoli, fabrica Capodimonte a fost fondată când Carlos al VII-lea de Borbon (viitorul Carlos al III-lea al Spaniei) a condus regatul. Când a ajuns în Spania, a fondat Fabrica Regală de Porţelan din Buen Retiro, în Madrid. În 1717 s-a înfiinţat a doua fabrică în Viena, apoi în Franţa – 1740, Petersburg - 1744, Napoli - 1771, Copenhaga - 1779, etc.

În Franţa, fabrica fondată în 1740, în castelul regal dezafectat de la Vincennes, la est de Paris, a fost înfiinţată cu sprijinul lui Ludovic al XV-lea şi al amantei sale, Madame de Pompadour, pentru a concura cu fabrici precum Chantilly în Franţa şi Meissen din Germania. În anul 1756, manufactura este transferată într-o clădire din Sevres, ce a fost construită din iniţiativa doamnei de Pompadour, iar trei ani mai târziu devine proprietate regală. Calitatea superbă atât în design cât şi în producţie a dus la crearea prestigiului acestui porţelan francez. Aici se fac flori, vase, ornamente, servicii, statui etc. din aşa zisul porţelan moale, iar din anul 1768 s-a folosit porţelanul dur. Obiectele de Sevres se disting prin culori delicate şi strălucitoare precum şi prin glazură pură.

Vaze din porţelan tip „Vase Gothique Fragonard”, Manufactura Sevres, fabricate în 1832, decorate în 1844, Metropolitan Museum, New York. (metmuseum.org)

Principalele tipuri de porţelan de artă ar fi: porţelanul dur, porţelanul moale numit şi tandru „porţelanul natural sau englez”, porţelanul artificial numit şi porţelan francez.

În Spania, Antonio Raimundo Ibanez Llano y Valdes a înfiinţat o fabrică de porţelan pe domeniul său Sargadelos, ce a avut primul cuptor din sudul Europei. Ea supravieţuieşte şi acum fiind remodelată conform tehnicilor moderne. În 1808 artistul englez Josiah Spode amestecă porţelanul cu cenuşa din oase de animale, obţinând porţelanul „Bone Chine”, un porţelan fosfat de tip ceramic, ce se încadrează în clasificarea porţelanului moale, fiind cel mai cunoscut în Anglia. Începând cu secolele al XIX-lea şi al XX-lea au fost folosite diverse materiale pentru fabricarea porţelanului, transformând fostul obiect de uz exclusivist, în obiect de consum disponibil tuturor.

Opere de artă valoroase

Aristocraţii din America Latină aveau în conacele lor seturi complete de porţelan european, statuete, ornamente, vaze, veselă de masă şi o mulţime de obiecte decorative. Există un porţelan alb translucid ce a fost folosit pentru a copia piese valoroase clasice, greceşti şi romane. Acesta era copt o singură dată şi nu i se aplica niciun pigment, motiv pentru care era cunoscut cu numele de „porţelan de biscuit”, ce era la modă în secolul al XIX-lea.

Tot porţelanul este frumos în sine, dar există stiluri care se remarcă prin perfecţiunea lor orbitoare şi concepţia artistică, devenind opere de artă autentice. Cele mai căutate stiluri de pe piaţă sunt cele din Dinastia Ming, piese albe cu desene albastre; ceramica „celadron chinezesc”, cu o glazură albastră- groasă, luminoasă, cu motive în relief de flori, păsări, peşti şi animale mitologice, cum ar fi dragonul.

Obiecte de porţelan japonez Arita. (aritaporcelainlab.com)

Stilul japonez Arita este de asemenea alb cu desene albastre, dar are modele mult mai elaborate şi rafinate decât cele chinezeşti. Porţelanul de Sevres are de obicei un fundal orbitor albastru cobalt cu aplicaţii aurii şi desene în albastru închis, turcoaz, roz aprins şi verde măr.

Sticlă de parfum pictată manual, din porţelan japonez Arita. (aritaporcelainlab.com)

Porţelanul englezesc Derby prezintă o paletă de culori strălucitoare şi motive extrem de realiste ce realizează efecte naturale. Mai există un superb porţelan Belleek ce a apărut în Irlanda în 1875. Este extrem de fin şi translucid, caracterizat printr-o glazură densă care îi dă aspectul de sidef. Printre piesele sale întâlnim vase, busturi, oglinzi, servicii de masă şi servicii de ceai. Dintre produsele acestei fabrici se remarcă cele de tip grilă, cum ar fi coşurile, realizate cu panglici de lut ţesute delicat formând flori, frunze şi trifoi. Precizia detaliilor este rafinată în aceste piese palide de o graţie inegalabilă.

Coşuleţ decorat cu motive florale, din ceramică irlandeză Belleek. (belleek.com)

După cum vedem există stiluri şi mărci rafinate, cum ar fi ceramica franceză rococo şi ceramica italiană, iar fabricile englezeşti şi germane nu sunt deloc în urmă. Orice piesă de porţelan care poartă semnele acestor celebre fabrici, este o piesă de artă valoroasă, care este preţuită de colecţionarii de pretutindeni.