106 ani de la zborul primului aeroplan românesc construit de Aurel Vlaicu
alte articole
La îndemnul unor apropiaţi, printre care Octavian Goga, Aurel Vlaicu a mers în octombrie 1909 la Bucureşti ca să ceară sprijinul guvernului pentru a începe să construiască un avion cu motor. Sprijinit în continuare de o serie de personalităţi ale României, printre care Alexandru Vlahuţă, Emil Gârleanu, Ştefan Octavian Iosif, Zaharia Bârsan, Ilarie Chendi şi, cu ajutorul lui Spiru Haret, Vlaicu a primit propunerea să construiască avionul dorit la Arsenalul Armatei, finanţarea să fie asigurată de Ministerul de Război, iar el să primească o subvenţie de 300 de lei lunar de la ministerul Lucrărilor Publice.
Înainte de a finaliza construcţia avionului numit „A. Vlaicu nr. I”, aviatorul a plecat la Paris, cu suma de 14.000 de lei, unde s-a întâlnit cu inventatorul român Traian Vuia. Împreună, au comandat un motor. În mai 1910, Vlaicu a primit motorul, iar în 17 iunie 1910 a făcut primul zbor cu acest aparat.
Primul nostru "avion naţional", care se înălţase la doar 3-4 metri pe o distanţǎ de 50 de metri, plasa România imediat după Statele Unite şi Franţa în categoria, restrânsă încă, a statelor pe teritoriul cărora s-a zburat cu un aparat original, construit şi pilotat de un cetăţean al ţării respective.
Încă emoţionat de imensitatea reuşitei sale, un an mai târziu Vlaicu mărturisea că:
"Bucuria cea mai mare însă am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra maşina. Zburasem şi aceasta era principalul. Mă menţinusem singur în aer. Făcusem evoluţii neşovăielnice”.
Avionul Vlaicu II
Brevetul l-a înregistrat sub denumirea „Maşină de zburat cu corp în formă de săgeată", iar un an mai târziu construia deja un al doilea avion, celebrul „Vlaicu II", cu care a primit confirmarea internaţionalǎ în 1912, când a câştigat nu mai puţin de cinci premii (1 premiu I şi 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria.
Cu Vlaicu II, aviatorul a efectuat mai multe zboruri demonstrative în mai multe localităţi din ţară, între care: Bucureşti (14 iunie 1910), Blaj (16 iulie şi 29 august 1911), Sibiu (24 septembrie 1911), Braşov (octombrie 1911), Iaşi (octombrie 1911), Ploieşti (aprilie 1912), Arad (iulie 1912), Lugoj (iulie 1912), Orăştie (4 august 1912), Alba Iulia (august 1912) şi Târgu Mureş (septembrie 1912).
Ultimul zbor
După ce s-a întors la Bucureşti, a început să planifice realizarea avionului Vlaicu III, cu care îşi propunea să treacă munţii Carpaţi. Deoarece piesele pentru noul avion întârziau să apară, Vlaicu s-a hotărât să zboare peste Carpaţi cu Vlaicu II, destul de uzat la acel moment.
La 13 septembrie 1913, tânărul pilot decola din Bucureşti la bordul aparatului Vlaicu II cu intenţia de a trece Carpaţii, pentru a participa la serbările ASTREI de la Orăştie. Aeroplanul se va prăbuşi însă, din motive încă neelucidate, în apropiere de Câmpina, cea mai vehiculatǎ ipotezǎ fiind legată de posibilitatea ca aviatorul să fi suferit un infarct.
Chiar dacă panta ascendentǎ a reuşitelor sale a fost întreruptă tragic de acest eveniment, Vlaicu a lăsat în urma sa contribuţii originale în domeniul aviaţiei, fiind amintit astăzi drept un pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale, dar şi un inginer şi inventator de excepţie.
Printre invenţiile sale se aflǎ realizarea unei aripi cu profil variabil în zbor, în funcţie de unghiul de zbor şi viteza aparatului, stabilitatea ridicată a avionului şi înclinarea la viraje fără eleroane, trenul de aterizare uşor - printre primele din lume cu roţi independente.
Aparatul avea o formă aerodinamică specială, cabina era acoperită în întregime în aluminiu, motorul, capabil să propulseze avionul cu 144 km/h, avea capotaj inelar, folosit ulterior la unele avioane. Avionul proiectat de Vlaicu trebuia să fie construit în trei exemplare, unul pentru o societate engleză.
În anul 1948, Aurel Vlaicu a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.
În amintirea acestui eveniment, la această dată, s-a marcat, până în anul 2004, "Ziua aripilor româneşti". Ministerul Apărării Naţionale a stabilit, printr-un ordin din 1994, sărbătorirea "Zilei aviaţiei" la două date diferite: la 17 iunie şi la 20 iulie, ziua Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, ales de pionierii aviaţiei din ţara noastră, în 1913, ca "patron" al aviaţiei; în anul 2004 MApN a indicat data de 20 iulie ca zi unică pentru a sărbători aviaţia militară şi civilă.
