Ziua Mondială a Operei: celebrarea culturii muzicale înalte

Pe 8 februarie se celebrează “Ziua Mondială a Operei”, prilej cu care vom spicui câteva elemente din istoria operei ca formă de artă şi ca instituţie culturală. Chiar în data de 8 februarie 1735, în Statele Unite a avut loc prima reprezentaţie de operă baladescă în oraşul Charleston din Carolina de Sud[1].

Să aruncăm o privire asupra spaţiului european, acum, unde opera s-a făcut pentru prima dată cunoscută.

“Teatrul liric” este o tradiţie artistică înaltă, născută în lumea occidentală. Ea presupune împletirea vocilor ample şi armonioase, rafinate în principal prin tehnica bel canto-ului, de origine italiană, cu bogăţia sonoră a orchestrei şi cu jocul de scenă, cu valenţele expresiei actoriceşti.

În secolul al XVI-lea, în perioada de plin avânt al artei baroce, născută în vremea Renaşterii, a fost anunţată apariţia primei opere. Iniţial acest tip de creaţii a pornit din dorinţa umaniştilor florentini de a readuce la viaţă piesele complexe şi dominate de catharsis ale Greciei antice, considerate modele de inspiraţie pentru oamenii de artă. Prezenţa corului era un factor motivant destul de puternic. Adresate iniţial curţilor regale şi nobiliare, operele şi-au lărgit audienţele din ce în ce mai mult de-a lungul anilor. Prima operă cunoscută aparţine compozitorului Jacopo Peri şi purta numele “Dafne”[2]. Ea a cunoscut prima reprezentaţie în Florenţa anului 1598.

Odată cu evoluţia şi rafinarea acestei forme artistice nou-apărute, a luat naştere operaseria, care prezenta o mai mare omogenitate tematică, dar şi a laturilor interpretative din complexul cânt-acompaniament-actorie. Ulterior, publicul meloman s-a extins odată cu ascensiunea operei bufe, subiectele comice şi ritmurile vii ale muzicii dovedindu-se, în mod firesc, deosebit de atractive. Iar teatrele lirice au cunoscut o tot mai largă răspândire. Nume sonore precum Handel, Vivaldi, iar apoi, Gluck şi însuşi Mozart au dezvoltat şi revoluţionat creaţiile lirice.

Odată cu trecerea timpului, cu sosirea secolului XIX, au luat avânt mişcări precum cea a bel canto-ului, cu pilonii săi principali Rossini, Bellini şi Donizetti. Aceasta este epoca “Bărbierului din Siviglia” şi a “Luciei di Lamermoor”.

Eleganţei şi agilităţii bel canto-ului i se adaugă ulterior forţa şi grandoarea muzicii verdiene, ale Trubadurului şi chiar ale operei “Otello”. Celebritatea fulgurantă din lumea creaţiilor muzicale lirice era în secolul XIX împărţită în două “emisfere”: cea italiană, a lui Verdi, cu forţa armoniei sale, şi cea germană, plină de dramatism, a lui Wagner. Putem compara stilul muzicii din “Rigoletto” cu cel din “Lohengrin”, de pildă, iar diferenţele de natură şi temperament muzical şi tematic vor deveni imediat evidente.

În secolul XX, “ultimul liric” al operei, romanticul Puccini îşi găseşte binemeritatul loc în conştiinţa colectivă, pentru că, mai apoi, să lase o profundă imagine în istoria muzicii clasice, înalte. Cine oare nu cunoaşte capodopere precum Tosca, Manon Lescaut, sau chiar Turandot?

La noi, opera apare sub forma unei trupe lirice întemeiate de George Stephănescu pe 8 mai 1885, pentru că după mai mult de 30 de ani, aceasta să devină o instituţie în adevăratul sens al cuvântului, odată cu fondarea Operei din Cluj în 1919. Inaugurări similare au avut loc, după aceea, în Bucureşti şi Iaşi.Ulterior, mai multe oraşe importante din ţară au putut beneficia de teatre lirice proprii, de pildă, Braşov, Timişoara şi Constanţa, pentru a enumera câteva din acestea.

Opera Naţională din Bucureşti (ONB), fondată, cum am spus, în 1921, şi subvenţionată din bugetul statului, a avut ca premieră absolută reprezentaţia operei “Lohengrin" sub bagheta dirijorală a marelui George Enescu[3]. Repertoriul ONB s-a diversificat foarte mult, iar compania de balet, înfiinţată în anii ’20, a fost o dezvoltare salutară a domeniului de reprezentare artistică. Pe scena Operei Naţionale s-au aflat voci de mare răsunet, atât naţional, cât şi internaţional, precum Florica Cristoforeanu, Jean Athanasiu, Nicolae Herlea, David Ohanesian şi mulţi, mulţi alţii de aceeaşi statură artistică.

În prezent publicul amator de cultură, în ansamblul său, se arată dornic de a urmări spectacolele desfăşurate pe scena teatrelor lirice, cum, de pildă, o demonstrează numărul mare de spectatori sosiţi la reprezentaţiile Operei Naţionale. Menţinerea şi promovarea operei, o moştenire culturală deosebită, se impune pentru a asigura, pe acest palier cel puţin, supravieţuirea rafinamentului şi a formei înalte în cultura muzicală.