"Shakespeare şi muzica": Evocarea marelui dramaturg pe calea notelor

Vineri, pe 14 noiembrie, la Opera Naţională din Bucureşti a avut loc reprezentaţia spectacolului „Shakespeare şi muzica”, celebrând marele autor, în acest an, când, în aprilie, s-au împlinit 450 de ani de la naşterea sa. Piesele prezentate în cadrul spectacolului au fost aranjate într-o succesiune organică, închegată muzical şi tematic, beneficiind totodată şi de intervenţii recitative. Să facem, aşadar, câţiva paşi înapoi în timp, pentru a ne găsi din nou în foaierul Operei din Bucureşti, printre spectatori, aşteptând începutul recitalului „Shakespeare şi muzica”.

Spectacolul debutează cu strălucire prin intermediul sopranei Alina Bottez, care interpretează cu multă viaţă aria doamnei Fluth (corespondenta lui Alice Ford din piesa shakespeariană originală) din „Nevestele Vesele din Windsor” („Die lustige Weiber von Windsor”) de Otto Nicolai: „Nun eilt herbai, Witz, heitre Laune... Frohsinn und Laune”. Glasul puternic, dar cald şi curgător, în acelaşi timp, cu un vibrato bogat, îşi manifestă forţa încă dintru începutul piesei, iar frazarea în limba germană este realizată cu claritate, fără, însă, a afecta în vreun fel curgerea naturală a muzicii. Foarte izbutit este crescendo-ul din pasajul „Was werd ich sage...? Halt! Ich weiss es schon!”. Accentele interpretative, ca şi pauzele de efect, sunt redate cu talent, iar sensul lor transpare cu uşurinţă. Secvenţele cântate în piano au o fluenţă dublată de delicateţe, printr-un legato armonios, natural realizat. Trecând, mai departe, la pasaje marcate puternic, cum ar fi „Ich liebe Euch!”, duritatea şi caracterul abrupt al intensităţii sunt, totuşi, adecvate temei: capcana plănuită şi ironia muşcătoare a personajului. Secvenţa scurtă de coloraturi ce introduc nucleul ariei: „Frohsinn und Laune” este parcursă molatic, plauzibil atitudinii manifestate de Frau Fluth în piesă. Aceeaşi este situaţia următoarelor lanţuri de coloraturi, marcate şi executate în ralleltando: „Bleibt nur voll Liebe, / Voll Treue das Herz”, subliniind din nou ironia şi plăcerea în faţa perspectivei acelei farse puse la cale de acest personaj viclean. Reluarea pasajelor este realizată cu variaţiuni de intensitate, în crescendo şi cu accente puternice, ample. Finalul „Listige Frauen, / Die Wissen sich Rat!” este interpretat şi marcat abrupt, în forţă, ca o concluzie înţepătoare a urzelii comice, în a cărei cursă va cădea „cavalerul” Sir John Falstaff, în planul acţiunii piesei.

Între episoadele muzicale, vocale sau instrumentale, reprezentate în cadrul spectacolului, publicul are ocazia de a asculta, de asemenea, prin intermediul cunoscutului actor Răzvan Vasilescu, aspecte interesante, profunde, sau inedite, din biografia şi scrierile lui Shakespeare, precum şi din Anglia elisabetană, din societate şi teatru. Actorul creează, printre episoadele de acţiune vocală şi instrumentală ‘narativă’, spaţii de destindere din tensiunea emoţiilor redate pe scenă, spaţii ‘descriptive’, de culturalizare şi lărgire a orizonturilor, spaţii de reflectare literară, istorică şi filosofică. Prin recitarea unor fragmente ample, bine alese, din creaţia marelui autor evocat, adesea, rostite aproape în şoaptă, ceea ce le transmite pe deplin, spectatorii sunt purtaţi într-o călătorie a memoriei şi imaginaţiei la monologul lui Richard al II-lea, sau al lui Hamlet. Se reînnoieşte „vraja” versurilor shakespeariene, care au luat naştere în vremea reginei Elisabeta a Angliei, însă, care sunt la fel de profund şi amplu resimţite şi de publicul receptiv al epocii noastre actuale.

Cea de-a doua piesă interpretată vocal, liric, este dată de celebrul monolog al lui Macduff din Actul al IV-lea al operei verdiene „Macbeth”. Răzvan Vasilescu realizează verbal, dramatic, tranziţia de la comicul tipic „Nevestelor vesele din Windsor” la tragedia profundă a eroului Macduff, care află de măcelărirea familiei sale la ordinul sinistrului Macbeth. Zugrăvind adecvat emoţia sumbră a eroului, ascultăm vocea lirică, bine timbrată şi versatilă a tenorului Andrei Lazăr. Un diminuendo realizat la sfârşitul pasajului „Ah, fra gli artigli di quel tigre / Io lasciai la madre e i figli?” ne relevă precis simţămintele disperării înăbuşite a eroului încercat, care îl va ucide, în final, pe uzurpatorul Macbeth - toate acestea, cu multă subtilitate, însă. Vocea lirică a lui Andrei Lazăr izbuteşte să redea expresiv această arie dificilă, a cărei ţesătură (tessitura) gravitează în registrul mediu al vocii, pe potriva unei voci mai aproape de tipul dramatic. Eleganţa, atât la nivelul frazării, cât şi la nivelul interpretării s-a remarcat, în mod deosebit.

Să trecem acum la cântecul sălciei, care este interpretat de Alina Bottez, inspirat din lamentarea Desdemonei şi extras din Actul al III-lea al variantei rossiniene a operei Otello: „Assisa a’piè d’un salice”. Umbrirea tonalităţii vocale, sugerând melancolia, transmite muzical versurile shakespeariene în chip expresiv, adesea, cu vocale finale în stingere, în desonorizare progresivă, vocale în morendo: „un salice/ immersa nel dolore”. Emoţia transpare din inflexiunile glasului cu fineţe, dublând o frazare impecabilă şi adaugându-se la aceasta şi alternanţele forte-piano. Lamento-ul se împleteşte astfel, la nivel semantic, cu o furie, o mistuire interioară, dizolvată în lacrimile eroinei. Contrastele de intensitate vocală sunt, de altfel, prezente pe tot parcursul monologului Desdemonei.

După intervenţia lui R. Vasilescu, cu recitări şi evocări, introducând teme care abundă în creaţia shakespeariană, cum ar fi condiţia umană, regalitatea, vanitas vanitatum şi fortuna labilis, exemplificate prin apelul la piesa Richard II, Alina Bottez păşeşte din nou în faţa spectatorilor, pentru a continua recitalul vocal. De această dată, ascultăm „Chanson funebre”, compus de Ernest Chausson. Acel sentiment de delăsare thanatică, o tristeţe dublată de morbiditate, îşi găseşte expresia potrivită, de pildă, într-o serie de note în diminuendo, care ajung până la pianissimo, realizat aproape sublim, sau în accentuări dramatice susţinute în glas forte, care, la rândul lor, se sting cu naturaleţe.

Episodului de intensitate funebră a emoţiei (Thanatos) i se succedă unul de aceeaşi intensitate, dar, nu a sentimentului morţii, ci a iubirii (Eros), ilustrate cu rafinament de tenorul Andrei Lazăr în faimosul monolog al lui Romeo: „L’amour, l’amour!... Ah! Leve-toi, soleil!” (din opera al cărei titlu l-aţi ghicit, desigur) pe notele scrise de Charles Gounod. Căldura şi tinereţea glasului, precum şi modularea sa în intensitate, bine repartizată în ansamblul piesei, redă atmosfera şi mesajul din spatele cuvintelor cu claritate şi eleganţă. Pauzele de efect sunt bine punctate, iar prezenţa scenică este şi ea potrivită. Cea de-a doua acută (Si♭) în care Romeo cere apariţia iubitei sale: „Parais!” este strălucitoare şi percutantă, iar cea finală este realizată printr-un diminuendo expresiv, măiestrit.

Trăirea aflată la baza serenadei din Romeo şi Julieta este cea a iubirii intense, dar imposibile, a acelui longing: dorul resimţit în absenţa obiectului adorat, aflat la mare distanţă, fie fizică, fie temporală, fie ontologică. Chiar după această arie, Răzvan Vasilescu pomeneşte motivul literar pe care tocmai l-am descris, mult exploatat în literatura universală, din vechime până în prezent, regăsindu-se cu precădere la trubaduri şi truveri, sau la poeţii metafizici. Acest longing transpare din opere ca Tristan şi Isolda, Lohengrin, sau Dafnis şi Chloe, printre atâtea altele.

Până acum, s-au împletit muzica şi verbul, redând în mod complex mesajul creaţiei lui Shakespeare, versurile traduse fiind înveşmântate în armonii sonore. Aşadar, soseşte şi momentul în care publicului îi este prezentat „sonul” în chip autonom, devenind independent de cuvânt, iar emoţiile şi implicaţiile piesei Romeo si Julieta sunt relevate ascultătorilor, aşa cum au fost revelate compozitorului Serghei Prokofiev, prin transcripţia pentru vioară şi pian din suita ce poartă titlul operei shakespeariene în discuţie. Pe scenă îşi fac, astfel, apariţia violonistul Cristian Balaş şi pianista Mădălina Florescu. Armoniile sonore răspândite de vioară curg dulce, cu delicateţe şi căldură, concretizând, vibrant şi tremurător, sentimentele celor doi eroi, exclusiv pe calea notelor, cum este cazul piesei „Julieta”, din cadrul suitei. Succesiunile de secvenţe în staccato cu cele în legato sunt bine armonizate, demonstrând, totodată, o trăire amplă a sentimentelor aflate în spatele muzicii. Pe alocuri, marcarea notelor dobândeşte valenţe interpretativ-retorice, fapt relativ dificil de realizat în mod obişnuit. În „Dansul cavalerilor” se menţine căldura interpretativă, însă, apar şi profunzimi, subliniate foarte bine prin trecerile de la un registru la altul şi prin sublinierea notelor grave. Secvenţele de pianissimo pe două corzi sunt redate splendid la vioară, iar forţa interpretării se evidenţiază plenar la pian.

Tenorul Andrei Lazăr revine pentru un monolog liric, ce accentuează tema iubirii. De data aceasta, avem în faţa un melos pe notele lui Franz Schubert, „An Sylvia”, inspirat din piesa Two Gentlemen of Verona de William Shakespeare. Cântul lejer redă versurile într-un ton luminos, deschis, împreună cu expresivitatea vocii şi a prezenţei scenice. Frazarea în limba germană este fără pată, iar cuvintele curg odată cu notele.

Continuând această temă a iubirii, actorul nostru creionează o punte cu piesa As you like it, anticipând, astfel, următoarea bucată, un duet interpretat de cei doi artişti lirici ai serii: „It was a lover and his lass” pe notele scrise de Thomas Morley, cu versurile extrase din Actul al V-lea al piesei As you like it. Este vorba despre scena din pădure, în care doi paji cântă melodia respectivă în mod stângaci şi în asincronie, în faţa lui Touchstone şi a lui Audrey. Să ne întoarcem, însă, la recital. Versurile sunt redate cu multă viaţă de către cei doi interpreţi, iar dezinvoltura şi bucuria senină afişată de Andrei Lazăr, în ton cu versurile şi cu temele primăverii şi iubirii, fac ca această bucată muzicală vioaie şi plăcută să devină chiar savuroasă.

În urma unei convingătoare recitări a celebrisimului monolog din Hamlet, „A fi sau a nu fi...”, lui Răzvan Vasilescu îi urmează pe scenă, pentru a trasa finalul dramatic al recitalului, soprana Alina Bottez cu trei cântece ale Opheliei („Drei Lieder der Ophelia” Op. 67), de Richard Strauss. „Trilogia” cântată începe cu „Wie erkenn’ich dein Treulieb vor den andern nun?” („Cum să deosebesc între dragostea ta adevărată şi o alta?”), în care labilitatea psihicului ophelian se cufundă într-o mâhnire devenită organică, emoţiile ieşind de sub tutela raţiunii. Sunt zugrăvite imagini naive, fragmentate, care anticipă nebunia bietei eroine, o victimă „colaterală” a lui Hamlet. Interpretarea sopranei este una măiestrită, concretizând sonor tulburarea Opheliei. Pe alocuri, în accentuarea incertitudinii şi ambivalenţei eroinei în ruinare psihologică, sunt inserate şi câteva note în „alb”, create prin suspendarea vibrato-ului natural. Contrastul oferit de susţinerea puternică a notelor grave reprezintă, iarăşi, un semn al dramatismului şi al tensiunii fragmentării sinelui. Finalul cântecului, „O weh! vor Liebesschauern” este proiectat în forţă, ilustrând violenţa dezolării.

Ioana Maxim realizează cu multă inspiraţie tranziţia dintre cele trei cântece ale Opheliei. Acum urmează „Guten Morgen, ’s ist Sankt Valentinstag” („Bună dimineaţa, azi e Sf. Valentin”) care se opune celui dintâi cântec prin caracterul forte, viu, al melodiei. Notele şi emoţiile curg în cascade, o sinusoidă interpretativă excelent redată.

Recitalul se încheie odată cu cel de-al treilea cântec al Opheliei, ce poartă titlul „Sie trugen ihn auf der Bahre bloss” („L-au dus pe catafalcul gol”). Aici, Alina Bottez îşi demonstrează şi calităţile de interpretare scenică, exprimând convingător disperarea eroinei din Hamlet. Prezenţa scenică inspirată este dublată, în mod natural, de aceleaşi calităţi interpretativ-vocale prezente în toate celelalte piese: fluenţa şi versatilitatea, tânguirea ce reiese din modulaţiile glasului, sau nota acută strălucitoare. Atunci când apare o intervenţie bruscă şi violentă, ea este adecvată în exprimarea polarităţilor acelui psihism profund tulburat al Opheliei.

Încheiem şi noi, aici, textul cronicii, subliniind încă o dată calitatea spectacolului şi măiestria tehnică şi interpretativă a artiştilor, care au izbutit să ne readucă în atenţie, pe calea muzicii şi versurilor, preţ de o seară, geniul lui William Shakespeare; şi chiar aşa a fost. O demonstrează ropotele de aplauze de la finalul recitalului.