Vlad Alexandrescu: Electoratul va avea o "dilemă" - să aleagă între oameni noi, oneşti şi unii vechi şi corupţi (II)

Ziua de 11 decembrie este ziua cea mai importantă - din punct de vedere politic - a democraţiei, este ziua în care oamenii îşi pun ştampila pe unul dintre partide, exprimându-şi opţiunea pentru viitor. Un viitor în care legile le vor scrie vechii politicieni care i-au condus 26 de ani sau noul val care promite schimbarea, explică Vlad Alexandrescu.

Fost ministru al Culturii în Guvernul Cioloş, actualmente candidat USR pentru Parlament, Alexandrescu susţine că educaţia şi cultura pot deveni proiecte cu adevărat asumate de ministerele de resort, astfel încât ţara să aibă noi generaţii de oameni educaţi, creativi şi deschişi spre nou.

Vă invităm să urmăriţi a doua parte a principalelor declaraţii făcute de fostul ministru, într-un amplu interviu acordat Epoch Times. Partea I a interviului poate fi accesată aici

Poate deveni cultura prioritate naţională? Putem spera la un pachet anti-incultură în viitor?

Este un proiect foarte important acesta. (..) În şcoală, în curiculum şcolar, atât ca opţiune, cât şi ca extraopţiune, deci în interiorul programei, pe lângă program şi pe lângă şcoală ca activităţi colaterale, după părerea noastră, educaţia artistică trebuie să fie un proiect principal.

Arta specializează, specifică, diversifică existenţa la nivel general şi, în mod special, diversifică existenţa unor tineri, unor adolescenţi, unor copii. A le da acces către artă, către diverse forme de artă, indiferent dacă este literatură, pictură, muzică, dans, coregrafie, cinema, teatru şi aşa mai departe, această expunere la artă le diversifică experienţa şi viaţa. O lectură făcută în adolescenţă, probabil că echivalează cu foarte mult pentru un adolescent, este foarte important să aibă această lectură atunci când trebuie, printr-un program variat de lecturi şi nu neapărat la literatură română, vorbim acum de literatura universală.

O experienţă artistică de tipul teatru făcută în şcoală, lângă şcoală, cumva angrenată în programa şcoală, sau lângă programa şcolară, este practic un proiect de dezvoltare personală, de interacţiune cu ceilalţi, de expresie de sine. Şcoala ar trebui să conţină aceste experienţe, nu eventual cei care au mai mulţi bani să le ofere cu titlu de bonus copiilor lor. Cultura este o parte din formarea fiecăruia şi cred că acest proiect ar trebui să fie într-adevăr un proiect asumat de Ministerul Educaţiei printr-o cooperare, un cluster, un grup de lucru cu Ministerul Culturii.

Şi această educaţie artistică duce, de fapt, la educarea publicului, la faptul că publicul poate urmări mai departe producţii artistice noi, creaţia contemporană pe toate palierele ei, dar la rândul ei această educaţie artistică va modifica creaţia culturală contemporană pentru că va stimula şi va da o energie în plus artiştilor. De ce ne e frică, de fapt, de artă? De ce ne e frică de a aduce cultura în şcoli? Până la urmă, cultura oferă creativitate, oferă spontaneitate, oferă profesorului un câmp imens, de fapt, de manifestare şi elevului tot atâta porţi către o bucurie şi o asumare a ceea ce el, de fapt, ar putea deveni.

Eu cred că aici trebuie să depăşim un blocaj mental, acela că profesorul vine la clasă şi îşi spune aceeaşi poveste pentru că este obligat de programă, este urmărit de inspectori, şi el trebuie să acopere materia. În opinia mea, lucrurile ar trebui să stea altfel. Ar trebui să existe un trunchi comun de elemente fundamentale, sau de lecţii dacă vreţi, pe care orice profesor este obligat să le parcurgă, dar în afară de asta ar trebui să fie cel puţin tot atâtea ore de opţional în care profesorul să fie liber să facă cutare sau cutare lucru la clasă, să-i aducă pe elevi în situaţia de a-şi alege chiar ei lucruri pe care vor să le facă sau vor să le studieze împreună cu profesorul.

Asta ar da o varietate aproape nesfârşită orelor, profesorul ar fi liber să îşi aducă propria lui contribuţie la programă, în funcţie de nevoile elevilor. Toate clasele nu gândesc la fel. Sunt elevi care cer ceva, secţii care cer altceva, şi ar crea impresia unei diversificări şi a unei libertăţi de fapt atât a profesorului cât şi a elevului. Orele ar deveni mult mai interesante, mai creative, atenţia elevilor ar fi captată şi ei ar fi aspiraţi de şcoală într-un mod în care nu sunt în momentul de faţă.

Cultura, între procente din PIB şi antreprenoriat

Eu am găsit (cultura) la 0,08 la sută (din PIB n.r.) şi am ridicat-o la 0.1. În momentul de faţă 0,1% este foarte puţin. Este de ordinul a 700 de milioane de lei pentru toate instituţiile publice de cultură, inclusiv pentru programul naţional de restaurare care reprezintă fondurile alocate de stat pentru conservarea patrimoniului. Cred că lucrurile nu pot rămâne aici, pentru că e vorba de instituţii de spectacole, e vorba de muzee, e vorba de săli de cinema, cinematografie, filarmonici, de muzică, de artă contemporană, arte vizuale, dans contemporan şamd. Deci, practic, toată cultura este redusă la un buzunărel din bugetul statului.

Sigur, USR privilegiază şi în această privinţă optica anteprenorială, adică, în viziunea noastră, un artist este antreprenorul propriului său start-up, propriei lui, dacă vreţi, firme, societăţi. Societatea lui e chiar el, existenţa lui şi felul în care el şi-o managerizează. Şi atunci, dacă adoptăm această logică, ar trebui să îi dăm nişte facilităţi de antreprenoriat, pe care i le-am putea da, eventual, printr-o alocare bugetară, dar în special prin facilităţi fiscale şi printr-un statut pe care i l-am putea recunoaşte. În sensul acesta, artistul nu se diferenţiază prea mult de alte start-up-uri, de alte firme emergente.

Şi dacă decidem să-l vedem pe artist ca pe un antreprenor, eu cred că am putea gândi o politică în care să-i oferim de fapt acele pârghii de care el are nevoie ca să-şi lanseze creaţia şi să şi-o sprijine, să-i sprijine difuzarea şi ajungerea la un public, până când el ajunge la o anumită notorietate şi reuşeşte să găsească acele pârghii de care să se sprijine pentru afirmarea în societatea.

Mai ales, dezavantajaţi sunt artiştii tineri, pentru că ei nu sunt cunoscuţi, de abia ies de pe băncile facultăţilor, artiştii vizuali cei mai mulţi dintre ei nu au un atelier, eventual pictează sau sculptează acasă şi nu reuşesc să iasă cu lucrările lor în exterior pentru că nu există galerii şamd. Este foarte greu să-i ceri unui asemenea tânăr debutant în cariera artistică să se întreţină singur. Trebuie măcar să-i dai nişte pârghii ca să ajungă la notorietate ca să-şi poată valorifica talentul şi să se impună în calitate de creator. Lucrurile astea ar trebui gândite pe o bază economică, încă o dată antreprenorială.

Situaţia de la Operă, caz singular sau simptomatică pentru instituţiile publice de cultură din România?

La Operă au fost mai multe probleme, dar problema de fond şi de care m-am izbit cel mai tare, a fost că, în urma unui proces de modernizare a legislaţiei Operei, s-a ajuns, şi în continuare suntem acolo, în punctul în care Opera funcţionează atât ca o instituţie de repertoriu, cât şi ca un teatru de proiect.

Asta a permis unuia dintre directorii care nu mai sunt acum în funcţie să creeze un fel de structuri paralele pe lângă cei care erau angajaţi pe durată nedeterminată şi să invite artişti din străinătate plătindu-i mai bine, să aibă un corp de balet tot aşa angajat pe durată determinată, scurtă - 1 an, 2 ani - dar făcut din balerini extrem de performanţi, de obicei foarte tineri, şi să aibă şi un şef al corpului de balet în perioada domnului Kobborg care a reuşit într-un timp relativ scurt performanţe foarte bune.

Asta a creat o invidie, de fapt, între cei care funcţionau în continuare pe modelul instituţiei de repertoriu, cu contract pe durată nedeterminată, până la pensie, şi care voiau şi ei să cânte şi să danseze în felul în care o făceau în felul de ani şi ani de zile, dar care rămăseseră pe grila de salarizare de la toate instituţiile publice de cultură, pe de o parte, şi acest corp de balet care era, de fapt, angajat pe regim de teatru de proiect.

În conflictul de la Operă, la un moment dat mi s-a cerut să modific legislaţia şi să aduc înapoi Opera doar la un teatru de repertoriu. Adică, să elimin toată partea de teatru de proiect, ceea ce, din punctul meu de vedere, ar fi o enormă greşeală. Evoluţia unei Opere Naţionale şi, în general, a unui teatru naţional, trebuie să fie tocmai către asumarea unor proiecte pe durată determinată şi a unor contracte pe durată scurtă în care să poată veni inclusiv artişti români din străinătate, sau artişti străini. Este vorba de o opera naţională, într-o capitală europeană, nu? Publicul vrea şi el să vadă lucruri noi. Deci e foarte important de a păstra acest echilibru între o instituţie de repertoriu care îşi are tradiţia ei, pe de o parte, şi o instituţie care primeşte tot timpul ceva nou şi oferă publicului ceva nou.

Sigur, şi cei care funcţionează ca angajaţi pe durată nedeterminată au dreptate în sensul în care salariile fiind foarte mici ei s-au simţit discriminaţi în raport cu cei care veneau din Occident şi câştigau mult mai bine. Această problemă nu se va putea rezolva fără o echilibrarea a salariilor din întregul sector cultural, şi această echilibrare se va putea face printr-o lege a salarizării care să pună profesiunile artistice acolo unde le este locul în societate. Câtă vreme aceste profesiuni artistice vor fi încadrate în continuare la categoria minimă, sigur că lucrul aceasta va crea frustrări în continuare.

Deci, ca să vă răspund la întrebarea dvs, chestiunea de la Operă se găseşte de fapt în toate instituţiile publice de cultură din România, ea însă de cele mai multe ori este mascată de relaţii personale, de faptul că artiştii cei mai dinamici colaborează şi cu sectorul independent şi reuşesc să îşi diversifice prestaţia artistică prin colaborări în exteriorul instituţiei din care fac parte şi să-şi rotunjească şi veniturile în felul acesta, dar, încă o dată, ei nu îşi găsesc recunoaşterea pe care ar merita-o doar în interiorul instituţiei publice respective, pentru că salarizarea este proastă, pentru că, deseori, este o maşinărie greoaie, pentru că distribuţia se face deseori netransparent, fără concurs de casting, pentru că... şi aici sunt foarte multe probleme.

Mesajul către electorat

Să iasă la vot! Asta mi se pare cel mai important. În momentul de faţă cred că suntem în situaţia, cu toţii, de a decide cine va forma Parlamentul în următorii 4 ani.

Trăim într-un regim democratic, regula democraţiei este că oamenii îşi deleagă suveranitatea o dată la 4 ani, nu mai des, şi că festivalul democraţiei este în ziua votului, adică duminică, 11 decembrie. Aceea este ziua cea mai importantă din punct de vedere politic a democraţiei, momentul în care oamenii îşi pun ştampila pe unul dintre partide.

Este foarte important să-şi pună ştampila pe unul dintre partide pentru că în felul acesta ei se simt angajaţi în actul de guvernare şi de administrare a ţării, este foarte rău să nu fii angajat în acest act. Ăsta e sentimentul practic de apartenenţă la naţiune şi la democraţie, momentul votului şi, evident, să se gândească foarte bine cu cine doresc să voteze, astfel încât să nu mai fie tot atât de dezamăgiţi cum sunt acum.

Dacă vor să voteze cu aceeaşi clasă politică ce i-a condus 26 de ani sau dacă preferă un partid tânăr, format din oameni pregătiţi, oneşti, care nu au nimic de pierdut, pentru că fiecare are profesiunea lui, meseria lui şi realizările lui, deci nu depind cumva de clientela politică, de clientela economică, nu au legături, nu există această încrengătură de relaţii şi de interese care caracterizează actuala clasă politică, şi care chiar vor să vină să facă ceva în acest Parlament.