Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea a II-a

Trecut prin 18 ani de temniţă grea, fostul deţinut politic Eugen Măgirescu a rememorat ororile trăite în timpul unuia dintre cele mai macabre experimente orchestrate vreodată de comunişti - Experimentul Piteşti. Niciun loc de detenţie prin care a trecut nu a fost mai cumplit şi mai satanic ca temniţa de la Piteşti, un adevărat iad în care distrugerea conştiinţei umane era piatra de temelie a existenţei sale.

În prima parte a cutremurătoarei sale mărturii, preluate de pe procesulcomunismului.com, fostul deţinut politic, profesor de meserie, a vorbit despre modul în care călăii regimului comunist fabricau "criminali" din rândul tinerilor intelectuali şi îi trimiteau apoi în lagărele de exterminare, precum şi despre primele sale experienţe din iadul de la Piteşti.

Continuarea însă, este cu adevărat şocantă. Avertizăm cititorii că următoarele rânduri pot avea un impact emoţional puternic.

Faţa la perete! Trece pasărea rară!

"Auziserăm că în Secţia «închisoare corecţională», unde erau cei mai inveteraţi şi îndoctrinaţi «revoluţionari», polonicar era Ţurcanu, acela care venise cu noi de la Suceava. Noi ştiam că acesta este un informator, că ne urăşte de moarte, că are un caracter bestial, criminal, o conformaţie lombroziană. Era solid, lat în spate, păros, fruntea îngustă şi creaţă, mâinile foarte lungi şi puternice.

Începând cu iarna lui 1950, auzeam gardienii pe sală stri­gând: «Faţa la perete! Trece pasărea rară!» La început, nu ştiam ce se întâmplă, până când, într'o zi, prin găurelele ce le făceam în uşi şi le camuflam, la culcare, cu mici boţoloci de pâine, am văzut pe unul cu zeghea pe cap, ca să nu i se vadă faţa nici de către gardieni, trecând dintr'un celular în altul; ne-am gândit că e unul de-ai noştri, care are o putere aşa de mare în lagărul acesta al morţii, de se sperie şi se întorc cu faţa la perete şi gardienii.

Pe celularul nostru, la muncă silnică, era şef de secţie gardianul-sergent Georgescu; la temniţă grea era şef de secţie Dina Florea; la corecţională era un alt Florea, Dumitraşcu parcă; toţi erau fără studii, proşti şi răi, slugi bune şi inconş­tiente, care dacă la început au dansat dansul crimei de bună voie, neştiind până unde se poate merge, acum dansau de nevoie: fiind prea năclăiţi în sânge de român, nu mai puteau da înapoi.

Zgomote, buşeli înfundate şi gemete auzeam mereu, dar nu ştiam ce se întâmplă. Abia în ziua de Paşti 1950, parcă a fost pe 9 Aprilie, am desluşit taina, am avut revelaţia întregului apocalips."

Întâlnirea cu călăul-şef, torţionarul Ţurcanu

"Dimineaţa a venit gardianul Georgescu să împartă cele 100 de grame de terci. Când am întins gamela, mi-a spus, mai mult în şoaptă, să-mi fac bagajul. Cu o jumătate de oră mai înainte, Liviu Băruţea, teolog din Vâşcau, care făcea puşcărie din 1941, de pe vremea lui Antonescu, şi care era cu mine în celulă, îmi povestise de ce ţipase în somn în acea noapte: avusese un coşmar, visase că venise gardianul, că m'a luat pe mine şi m'a bătut groaznic, să mă omoare. Mai fuseserăm noi de multe ori ciomăgiţi de gardieni: ba în celulă, ba pe săli, ba la apă, la W.C — în general însă nu era vorba de bătaie pe moarte. Mi-am făcut bagajul, aşa cum îmi ordonase gardianul. Tot bagajul meu era un ştergar şi nişte izmene rupte. Stăteam gata, lângă uşă.

A deschis uşa uşor, mi-a făcut semn să-mi pun zeghea pe cap, a încuiat uşa în urma mea, mi-a şoptit să-mi iau în mână bocancii (ambii erau pentru piciorul stâng, unul mai mare, altul mai mic; îi primisem aruncaţi în celulă, plini de sânge, adunaţi de la morţii de pe front) împreună cu o jumătate de pătură de pus sub şaua cailor, toată năclăită în sânge, groaznic de murdară şi mirosind a sudoare de cal. Asta o aveam după ani în care nu mi se dăduse nimic de acoperit, căci dormeam pe jos, nu se punea problema unui pat. Deci mi-am luat bocancii în mână şi am fost dus la etajul III, la depozitul Serviciului Secret de Informaţii, în ultima celulă. Pe culoar l-am întâlnit (l-am văzut printr-o gaură a zeghei) pe Marina (un tânăr utecist, trimis special, responsabil cu problema «demascărilor», adică distrugerea creierului şi a spiritului celor care erau potrivnici comunismului. Venea în control prin celule, nu scotea nici o vorbă. Pândea prin vizetele celulelor).

Doctorul a plecat aşa cum a venit - nu mi-a făcut nici o in­jecţie, nu avea unde, eram tot numai un buboi negru

Credeam că vor să mă izoleze, că aşa aveau obiceiul de sărbători, şi ale lor şi ale noastre; cine ştie ce era în capul lor! Gardianul a deschis celula şi când mi-am ridicat zeghea de pe cap şi Georgescu a încuiat şi a plecat, auzindu-i-se paşii pe sală, «ochiul» vizetei s'a ridicat, s'a umplut; deci era cineva acolo.

În celulă se afla Ţurcanu cu Viorel Negrilă din Sibiu, fiu de plutonier major, student în anul I la Facultatea de Drept din Cluj, condamnat cam pe degeaba la trei ani de corecţională. La început nu am priceput, credeam că m'au băgat la «tras de limbă». Dar Ţurcanu, care mă cunoştea, îmi zise că e curios cum de-am nimerit amândoi în aceeaşi celulă, că doar n'am fost prieteni. Apoi mă invită să mă dezbrac. Eu tot n'am priceput. Nu m'am dezbrăcat, spunând că mi-e frig. În clipa aceea, bestia, care' avea cam 90 -100 de kilograme (puse pe el din «grosul» pe care-l mânca din hârdaiele noastre; eu nu ştiu dacă aveam mai mult de 35 de kilograme, doar greutatea oase­lor şi a pielii) mi-a tras puternic o palmă, de am căzut sub oblonul ferestruicii, şi mi-am spart timpanul; apoi m'au dez­brăcat, mi-au băgat în gură, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-mă de sânge, mi-au legat cu o funie mâinile la spate şi cu altă funie picioarele.

Ce a urmat nu se poate descrie. Nimeni nu ar putea crede, oricine ar spune că e de domeniul fantasticului: bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în faţă, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, la tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de la vizetă veghea, ve­ghea mereu. Mi-au zdrobit coastele, plămânii, ficatul, jucau în­călţaţi pe oasele mele, pe rinichii mei.

După-prima tură de câteva ore, Ţurcanu mi-a zis: «Cât Dumnezeul mă-tii vrei să mai stau eu în puşcărie din cauza ta, mă? Ori îţi faci demasca­rea, ori, dacă nu, te duci îngeraş, după alţii de-alde tine» Şi a început a doua tură. Am leşinat. Ceva mai era viu în mine, căci ştiu că mi-am zis: «sunt mort şi probabil aşa e pe lumea cealaltă». Era un fel de euforie. M'am trezit udat cu apă şi legat de ţeava caloriferului, care era acolo de formă. «Dumnezeul mă-tii, dar eşti ostru!». Ţurcanu era impresionat că nu murisem încă.

Aveam pe atunci 28 spre 29 de ani. În zilele precedente ne dăduserăm seama că de pe celularul nostru dispăruseră o serie de oameni, şi numai dintre cei care aveau nume marcante. Astfel dispăruseră Costache Oprişan, apoi Popa Aurel, Virgil Ionescu şi Nicolae Nedelcu. Abia acum mi-am dat seama ce se petrece în închisoare. Prima tură de bătaie durase cam şase ore. În timpul celei de-a doua ture, spre seară, a venit şi gardianul Georgescu în celulă. Şi, ca să se arate zelos faţă de aceşti deţinuţi, pe care nu-i înţelegea, dar de care se temea, a luat parul şi mi-a dat şi el vreo 40 - 50 de lovituri. Însă, ori dădea cu milă, ori nu avea ura şi puterea lui Ţurcanu: loviturile lui mi-au părut mângâieri pe lângă celelalte. Tălpile mi se umflaseră bute, mâinile la fel, muşchii erau rupţi şi negri, obra­zul şi capul total desfigurate. De altfel, aceasta era prima figură a lui Ţurcanu: te desfigura complet, rânjind de plăcere, şi pe urmă îşi punea în funcţie celelalte metode. Eram complet negru, nu se mai găsea măcar un locşor pe trupul meu care să nu fie negru.

Noaptea, pe la ora nouă sau zece, gardianul Georgescu a adus pe doctorul închisorii, care avea în mână o siringă cu ceva lichid şi nişte pastile. Ţurcanu s'a uitat foarte urât la gardian şi l-a înjurat printre dinţi, pentru că a adus doctorul. Doctorul era civil şi i-a spus încet lui Ţurcanu: «Câţi vor mai fi de aceştia? Până acum sunt 40 de morţi!» La care Ţurcanu a răspuns: «Până vor dispărea toţi».

Doctorul a plecat aşa cum a venit; nu mi-a făcut nici o in­jecţie, căci nu avea unde, întrucât eram tot numai un buboi negru. M'au legat, pentru a dormi ei liniştiţi. Eu am leşinat iar, sau am murit..., nu ştiu. A doua zi, au început alte torturi şi ancheta."

Recomandăm şi Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea I

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.