Era mai bine înainte?
alte articole
Când ne raportăm pentru o perioadă lungă şi în mod constant la un set de idei, le dăm într-un fel viaţă, iar ele formează treptat nucleul personalităţii noastre. Dacă puterea lor este mare, pot genera modele umane. Vorbim despre idei bune, care au produs efecte de amploare, reforme sociale, descoperiri, tehnologii noi. Ele rămân valabile ani în şir. Dar cum totul este trecător, vine vremea altor descoperiri, care pur si simplu transcend acel domeniu. Vechile mentalităţi trebuie abandonate, pentru a face loc celor conforme noului prezent. Păstrate, ele devin o frână.
Dar dacă de la bun început îmbrăţişăm idei false, cu trecerea timpului le consolidăm şi creăm o forţă autodistructivă. Dacă azi ocupă doar de sfera mentalului, mâine ele se vor strecura în forme concrete în lumea noastră. Una dintre ele, repetată în mod obsesiv, este aceea că „înainte era mai bine”.
A apărut un astfel de clişeu mental, întreţinut cu îndârjire fie conştient, fie inconştient: oamenii vorbesc despre eşecurile lor, despre lipsurile, sărăcia şi toate nenorocirile, iar apoi invocă în mod artificial trecutul comunist, repetând în mod mecanic că atunci nu ar fi existat aşa ceva, sau ceva din care rezultă că atunci era mai bine. În bună parte mass media ajută la fortificarea algoritmului, mulţi români fiind făcuţi să se raporteze în mod automat la un trecut imaginar.
O comparaţie rezonabilă ar trebui făcută între două sau mai multe repere temporale apropiate. Putem eventual compara situaţia din România anilor ’80 cu cea din Europa de Vest. În mod paradoxal, într-o ţară masiv industrializată salariile medii se ridicau doar la o sută şi ceva de dolari pe lună, pe când în Europa de Vest se discuta despre echivalentul a mii de dolari. Pentru mizeria „multilateral dezvoltată” se invocau tot felul de motive printre care datoria externă, care trebuia plătită. Lucru făcut cu mari sacrificii, dar ce folos? Se vorbea despre agricultura socialistă, de CAP-uri, IAS-uri, staţiuni de cercetare agricolă, experţi etc. Ce folos, ele nu erau pentru românul de rând? Penuria de alimente amintea mai degrabă de vremurile de război. Trebuia să-ţi foloseşti la maxim influenţa pentru o bucată de mâncare. Şi tot în mod paradoxal, se producea electricitate multă, dar românului i se întrerupea curentul după capriciile mai marilor.
Ce s-ar fi întâmplat, dacă regimul comunist ar fi supravieţuit? Cu cât un monstru trăieşte mai mult, cu atât el devine mai monstruos. Libertăţile cetăţeneşti erau abrogate în întregime, iar lanţul represiunilor s-ar fi întins pe mulţi ani. Cei care regretă acele vremuri ar trebui să se întrebe, dacă ar putea suporta măcar o astfel de zi.
În 1989 nivelul de trai ar fi crescut probabil cu cei „două sute de lei” promişi de la balcon. Dar nu pentru mult timp, pentru că ar fi apărut în mod inevitabil şomajul. Se ştie că producţia industrială mergea în cea mare parte în fosta Uniune Sovietică. După prăbuşirea blocului comunist, piaţa de desfacere a acelor produse pur şi simplu a dispărut, iar rezultatul ar fi fost falimentul inevitabil al întreprinderilor.
Cum ar fi arătat România? Nu este prea greu de imaginat, când ne uităm la ţările în care comunismul supravieţuieşte, cum ar fi Coreea de Nord, model atât de îndrăgit de fostul dictator român. Poate merge oare rescrierea minţilor până în punctul în care uiţi că eşti om? Mulţi se întreabă, dacă plânsete isterice afişate după decesul dictatorului local erau reale. Cineva observa că acelor oameni le lipseau batistele. Dacă te duci să jeleşti atât de mult, trebuie să ai măcar o batistă. Sau poate că acestea sunt articole de lux în Coreea de Nord. Oricum, România ar fi avut parte de o izolare greu imaginabilă, singurii care ne-ar mai fi dat atenţie fiind comuniştii nord-coreeni şi cei chinezi, care aveau proaspăta experienţă a măcelului din Tiananmen.
Cei care am trăit teroarea roşie am simţit un lucru şi asta o va simţi şi cel care citeşte „Cele 9 Comentarii despre Partidul Comunist”: comunismul urăşte natura umană, acea memorie ancestrală a bunătăţii.
A apărut un astfel de clişeu mental, întreţinut cu îndârjire fie conştient, fie inconştient: oamenii vorbesc despre eşecurile lor, despre lipsurile, sărăcia şi toate nenorocirile, iar apoi invocă în mod artificial trecutul comunist, repetând în mod mecanic că atunci nu ar fi existat aşa ceva, sau ceva din care rezultă că atunci era mai bine. În bună parte mass media ajută la fortificarea algoritmului, mulţi români fiind făcuţi să se raporteze în mod automat la un trecut imaginar.
Când spunem că „înainte era mai bine” îi dăruim de fapt comunismului fiinţa noastră cea mai adâncă. Ne abandonăm într-un confort mental iluzoriu, ne amăgim, renunţând până şi la tendinţa înnăscută spre mai bine. Dar comunismul, aşa cum observa un prieten, nu a dormit nicicând, fiind un fel de fiinţă diabolică, permanent agitată, care lucrează cu perseverenţă pentru propriile scopuri. Se bucură, văzând cum lupta dintre bine şi rău din noi încetează. Visul său, ca omul să creadă în el, este atât de aproape... şi odată împlinit, l-ar priva pentru totdeauna şi de fărâma de divin pe care o mai are.
Acum două milenii, demonicul îl încerca pe Isus, oferindu-i toate bogăţiile lumii, cu condiţia să i se închine. Comunismul în zilele noastre face ceva asemănător: îi oferă omului ceva, condiţia fiind în esenţă aceeaşi. Tot scrierile sacre ne vorbesc despre fiinţe întunecate, care au abilitatea de a înşela întreaga omenire. Comunismul se pare că le-a depăşit cu mult.
Românilor le-a oferit „fabrici şi uzine”. Dar ele erau construite pe cu totul alte baze decât cele din Europa Occidentală, acestea fiind produsul unei dezvoltări fireşti, bazate pe proprietate şi valori umane. Ele chiar generau progres şi îl răsplăteau pe occidental conform muncii lui. Fabricile şi uzinele româneşti, deşi atât de numeroase, creau o criză permanentă şi ofereau salarii la o zecime din cele vestice sau chiar mai mici. Menirea lor era de fapt alta: erau locuri unde omul era ţinut la limita subzistenţei, îndoctrinat, agitat şi făcut să creadă în comunism. Nestând pe temelii normale, fabricile şi uzinele nu s-au putut adapta concurenţei ulterioare, generând şomaj masiv. În noile condiţii, au devenit sursă de tensiuni şi frustrări, scopul fiind de fapt acelaşi, doar că era obţinut prin privaţiuni. Omul trebuia să-şi consolideze convingerile că „înainte era mai bine”.
Trăind experienţa prăbuşirii blocului est-european, comunismul s-a adaptat vremurilor moderne, adoptând în China principiile economiei de piaţă. Dar scopul şi l-a păstrat: în schimbul unei oarecare bunăstări, oamenii trebuie să-i jure fidelitate absolută. În Coreea de Nord experimentează alt model, destinat iniţial şi României: prin izolare, foame şi teroare omul este făcut să-şi piardă în mod forţat natura umană. Trăieşte o imagine deformată a realităţii, în final crezând cu adevărat în comunism.
Lupta pentru putere din cadrul Partidului Comunist Chinez vesteşte scufundarea iminentă a navei roşii. Majoritatea membrilor Partidului Comunist s-au retras deja din Partid, pe site-urile oferite de Epoch Times. Dar indiferent despre ce ţară din lume vorbim, unde a existat sau încă mai există comunism, ruperea adevărată a legăturilor cu comunismul are loc doar atunci când renunţăm definitiv la ideile sale non-umane. Altfel riscăm să ne tragă după el în abisuri.
