Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea I

Suceava, Târgşor, Gherla, Aiud, Canal, Jilava, Periprava, Salcia sunt numai câteva locuri unde martiri români şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa, dar niciun loc de detenţie nu a fost atât de cumplit ca închisoarea din Piteşti, scrie fostul deţinut politic Eugen Măgirescu, într-o mărturie cutremurătoare publicată pe procesulcomunismului.com

"Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori din acel iad. Genocidul de la Piteşti, proliferat apoi şi în alte penitenciare, a fost mistificat atât de cei care l-au creat şi condus, cât şi de cei de peste hotare, care, neînţelegând nimic, au scos vinovate victimele. Cine va putea crede că masacrele de la Piteşti, Târgşor, Gherla, Canal, Salcia au fost făcute de către victime, naţionalişti condamnaţi la ani grei de detenţie, şi nu de comunişti şi slugile lor? (...) Aşa a trecut în uitare genocidul, aşa s'au lichidat supravieţuitorii şi s'au şters urmele, s'au făcut simulacre de procese, comedii regizate prost, dar cu o insistenţă şi perseverenţă demne de cauze mai bune. Aşa se face că minciuna a triumfat odată în plus, ucigând tocmai pe aceia care arătau cu degetul pe ucigaşi.

S'a scris, poate, destul despre fenomenul Piteşti, fără ca românii tineri să afle despre adevărata faţă a acestui loc de martirizare a neamului lor. Vor fi fost oameni mai pricepuţi decât mine, care vor fi avut posibilitatea să studieze, să cerceteze, să verifice, să se documenteze. Eu îmi dau doar părerea sinceră despre acest fenomen unic în istoria României şi a omenirii, relatând doar ceea ce am trăit, văzut şi simţit eu însumi, în cei câţiva ani ai acestui apocalips. Voi căuta să descriu desfăşurarea genocidului pornit din temniţa Piteştiului, sub marele nume de «demascare»", a afirmat Eugen Măgirescu, care fusese pe­dagog la Liceul internat din Iaşi.

Călăii comunişti fabricau "criminali" pe bandă rulantă

"Când am fost arestat pentru a doua oară, în noaptea de 14-15 Mai 1948, eram cunoscut prin 12 ani de muncă silnică, la care fusesem condamnat, şi din care executasem trei. Eram pe­dagog la Liceul internat din Iaşi, iar, cu două zile înainte, absolvisem Facultatea de Drept. Nouă inşi au dat buzna în ca­mera mea, la ora 12 noaptea. Între ei, era şi directorul liceului. Iată-mă la miezul nopţii, împreună cu vreo sută de intelectuali, printre care douăzeci de studente şi eleve, zvârliţi cu toţii în trei camioane, unul peste altul, pe patru rânduri, sub faruri şi pis­toale, cu soldaţi în picioare peste noi. Soldaţii erau cu baionetele îndreptate în jos, spre trupurile noastre. Am pornit în răc­nete şi înjurături, cu lovituri de cizme în cap; nu ştiam încotro, credeam că spre Rusia. Când au ajuns în dreptul Cimitirului Galata, maşinile n'au mai putut urca. Ploua şi era mult noroi. Ne-au dat jos din camioane sub răcnete, sudalme şi ghionturi, apoi am fost aliniaţi lângă cimitir.

Farurile ne luminau; fiecare dintre noi simţea în ceafă ţeava pistolului unui poliţist. Eram convinşi că ne execută acolo, căci se mai făcuseră de-alde astea în Ţara Românească. Dar nu ne-au executat. Ne-au comandat «la dreapta», şi am fost băgaţi în închisoarea Galata. Când am intrat în închisoare, am răsuflat uşuraţi, de parcă am fi ajuns acasă. La vreo săptămână, ne-au pus în nişte dube speciale şi ne-au dus la închisoarea Suceava, care era mai mare, făcută tot pentru români, de către austrieci, pe vremuri. Ne-am adunat câteva sute mai întâi. Apoi, după ce au început anchetele, ne­-am făcut mai mult de o mie. Crima care ni se punea în sarcină era aceea de a fi avut idei naţionaliste, anticomuniste, de a fi vorbit cu cineva despre aşa ceva, de a fi cântat cântece româneşti, de a fi ajutat vreun deţinut.

Anchetatorii-călăi şi-au început curând lucrul. Am fost dezbrăcaţi, făcuţi ciorchine, atârnaţi cu picioarele în sus şi ni se aplicau sute de lovituri de par la tălpi, palme, şezut, peste tot. Pe parii cu care eram bătuţi era scris, cu litere mari, roşii: «Calea adevărului». Am avut parte de şocuri cu curent electric până la leşin, de «pisică», de ace pe sub unghii, de testicule bătute cu creionul; nu mai amintesc palmele, şuturile, ghionturile, înjurăturile. Pe fete le batjocoreau. Iată dar chinurile de care am avut parte timp de aproape un an, zi de zi, la Suceava. Gemeau parcă şi zidurile închisorii, anchetatorii-călăi nu mai pridideau, oamenii în oraş începeau să-şi dea seama de grozăviile ce se petreceau în închisoare.

Aşa au fost fabricaţi, de către vajnicii călăi comunişti, o se­rie de «criminali» printre care se afla şi unul Ţurcanu Eugen, din Dorna, student în anul III la Facultatea de Drept din Iaşi. La numai câteva zile de la arestare, Ţurcanu a fost ridicat la demnitatea de planton pe sală şi polonicar. Era un om solid, de statură potrivită, foarte rău. Mocnea de ură. În ultimul timp, intrase în cârdăşie, la facultate, cu o securistă care pretindea că vine din lagărele fasciste; conduceau împreună U.N.S.R. din Facultatea de Drept - o asociaţie procomunistă de pe vremea aceea. Vina lui Ţurcanu era că se căsătorise cu fata unui naţionalist şi avusese, prin 1945, câţiva prieteni «reacţionari».

După aceste anchete îngrozitoare, au adus o secţie mobilă a Tribunalului Militar din Iaşi, care, cu uşile închise, sub cătuşe, cu doi apărători din oficiu ce ne acuzau mai rău decât procurorii, a început împărţirea «darurilor»: sute şi sute de mii de ani de muncă silnică. Mie mi-au dat 12+10+8+10+5, pentru diferite infracţiuni imaginate de articolul 209 din Codul penal.

Moara lucra bine şi cum ne «aranjau», cum ne trimiteau pe dube: elevii la Târgşor, studenţii şi absolvenţii fără diplome de licenţă la Piteşti, seniorii la Aiud. Şi curgeau miile şi sutele de mii în toate închisorile.

În timpul şederii la Suceava, am cunoscut un student în anul I de la Facultatea de Drept din Iaşi, pe nume Bogdanovici Alexandru. Era un om deştept şi cult care, îndemnat şi sprijinit de un colonel de securitate şi de alte oficialităţi, a iniţiat o acţiune de «reeducare» a noastră, a celor închişi pe nedrept. I se garantase, chipurile, că guvernul nu are de gând să nenoro­cească tineretul intelectual al ţării, atât cât a mai rămas după război, că vrea numai să-i recupereze pe tineri — cu condiţia însă ca aceştia să-şi facă mea culpa, să-şi schimbe ideologia, «demascându-şi» faptele din trecut şi «reeducându-se».

Aceşti candidaţi la «reeducare» şi la «autodemascare» şi-au început «lucrul» în camere special amenajate pentru ei, unde se împărţeau suplimentele de mâncare de către polonicarul-planton Ţurcanu. Nenorociţii erau incitaţi să cânte toate cântecele comuniste, să despice firul în patru pe marginea teoriilor marxiste, să facă pe ateii, pe duşmanii «reacţiunii». Direcţia închisorii îi susţinea şi încuraja; cât despre noi, grosul deţinuţilor, noi nu i-am luat în serios.

Curând, deţinuţii «reeducaţi» au plecat la închisoarea Piteşti, o puşcărie nouă, construită de Carol al II-lea şi inaugurată de Antonescu, tot cu tineret anticomunist, în 1942. Ceva mai târziu, am fost duşi şi noi tot la închisoarea Piteşti."

Groază şi teroare. Temniţa iadului îşi deschide porţile

"La venirea noastră am găsit în închisoare cam vreo patru-cinci sute de studenţi, dintre care numai câţiva erau condamnaţi pen­tru activitate de aşa zis spionaj, foarte puţini erau liberali şi ţărănişti. Se primeau pachete şi se trimitea câte o carte poştală pe lună; ne scoteau la plimbare afară, cu alte cuvinte era un regim bun. (...) La două zile după ce am fost aduşi aici, au început restricţii după restricţii: ni s'au interzis legăturile cu familiile, gardienii şi-au schimbat atitudinea, eram mereu vizitaţi şi cercetaţi, ca nişte cobai, de către diferite figuri, tot mai ostile şi mai pornite contra noastră. S'a dat ordin să predăm tot ce aveam pe noi şi ne-au lăsat în celulă în pielea goală. Gardienii au început cu înjurăturile şi au continuat cu bătaia pentru toate nimicurile. Pentru motive din cele mai imaginare, eram crunt bătuţi, atât în celule cât şi pe culoare.

Când ne duceau la baie, odată pe lună, eram înşiraţi în pielea goală pe culoarele celularelor, iar paznicii, pe două coloane, cu bâte, ne croiau din răsputeri şi ne goneau pe scări. Unii băteau nişte toace, alţii în fiarele caloriferelor de pe coridoare, iar noi cu ze­ghile pe cap, nu cumva să vedem ceva şi să stricăm secretul. În timp ce ne aflam sub duş, gardienii continuau să ne pândească; dacă vreunul din noi ridica ochii din pământ, atunci ne scoteau pe toţi imediat afară şi, în ghioage, ne băgau într'un fel de beci cu apă amestecată cu murdărie de om de la canalizare; ne ţineau acolo în frig şi cu apa murdară până la glezne. Mâncarea a devenit simbolică, bătaia zilnică, pentru toate motivele inventate de aceşti primi «educatori». Totul era un iad. Se dădeau câte 100 grame de pâine pe zi, sau un turtoi de mămăligă de 150 grame. Când dădea fasole, greu puteai număra în gamelă nouă sau zece boabe, iar în arpacaş, care era aproape zilnic, dacă găseai 40 - 60 de boabe. Altă dată dădeau varză acrită în nişte haznale enorme, încălzită în cazane de către bucătarii de drept comun - hoţi şi criminali - şi aruncată în gamelele noastre de după uşă, cu un fel de polonic din tinichea de conservă.

În această închisoare se aplica zilnic tot ce putea scorni iadul mai drăcesc, mai dur, mai sistematic, urmărindu-se acumulările lente pentru «saltul calitativ», disperarea, sinuciderea sau «reeducarea» (delaţiune-perversitate-crimă). Aceste metode practicate de către oficialităţi, adică de gardieni, oricât de groaznice erau, le înţelegeam într'o oarecare măsură, gândind că se răzbună pe noi la ordinul comuniştilor — măcar că nu aveau pentru ce se răzbuna, căci nu pierise nici unul de mâna noastră. Nici măcar, o palmă nu primiseră de la noi: se răzbunau pe o idee, pe ideea iubirii de ţară, ideea naţionalistă.

De la o vreme, ziua ca şi noaptea, la anumite ore, am început să auzim gemete prelungi şi permanente, zgomote sacadate, ritmice, de buşeli. Credeam că gardienii chinuiesc pe unii dintre noi în beciuri sau cazinci şi că e ceva trecător. Treptat, treptat, teroarea a ajuns la paroxism.

În celularul de la muncă silnică eram permanent la «dospit» cam 150 de inşi, toţi foşti studenţi, unii proaspăt absolvenţi. La ultimul etaj erau cei în depozit ai Serviciului Secret de Informaţii, în general oameni în vârstă, care deţinuseră funcţii foarte mari şi nu fuseseră condamnaţi. La parter, în camere comune, erau cei condamnaţi la temniţă grea, circa trei sute de inşi, tot studenţi. Pe aripa «T» a celularului erau cei condamnaţi la închisoare corecţională, în general cu pedepse mai mici. În diverse camere comune se aflau alte câteva sute de studenţi din toată ţara. Dintre aceştia se făceau recrutări pentru canal, în anumite perioade.

Într-o zi a venit o comisie şi ne-a prospectat şi pe noi, cei de la muncă silnică. Ne-au pus să alergăm pe culoar, în pielea goală. Ei stăteau pe scaune şi ne priveau, unul ne apuca de fese. Nu au putut însă recruta nimic, pentru că nici unul dintre noi nu mai avea fese. Eram pur si simplu piele şi os, nişte ară­tări galbene şi bolnave."

Recomandăm şi Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea a II-a

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.