România violată. România furată

În urma campaniei ziarului Adevărul, cazul celor şapte violatori care au chinuit o fată de 18 ani ore în şir, a ajuns să fie dezbătut – după câteva luni – de toate televiziunile.

Evident că declaraţiile făptaşilor, dintre care unii au aproape 30 de ani, sunt halucinante. Le auzi şi te freci la ochi. “De ce să fac puşcărie pentru 5 minute de sex”, “Bă, jurnaliştilor dau cu maşina peste voi”. La fel de halucinant este că agresorii sunt liberi.

Mai uluitoare este demonizarea victimei de către sătenii care sprijină violatorii. La fel de bulversantă este atitudinea lui Cătălin Măruţă care, după afirmaţiile lui Stelian Negrea, filmează victima, promiţându-i că nu va difuza cadre în care i se vede faţa, însă îşi calcă promisiunea. În ciuda demonizării fetei de către săteni, sau pe reţelele sociale. În ciuda coşmarului zilnic în care ni se spune că trăieşte copila.

Halucinant? Oh da, cu siguranţă, pentru orice om cu o brumă de simţ al dreptăţii este halucinant!

Avem dreptul să fim uimiţi? Mie mi se pare că deloc. Cazul fetei violate din Vaslui nu este un incident, iar frecventele violuri din România nu sunt numai o serie de crime. Sunt un fenomen. De masă. Un simptom.

Auzi de violuri ziua în amiaza mare. Nu numai pe câmpuri şi în păduri. Jurnalistă în centrul Bucureştiului. Poliţistă în Balş. Japoneză luată de la aeroport şi omorâtă.

De vina este industria mass media şi de entertainment or să zică sociologii, poate pe bună dreptate. Sau poate nu. Aş zice că este vorba despre o criză sistemică, de mari proporţii, cu mulţi factori.

Unul, poate cel mai important, este confuzia mentală şi morală care s-a aşezat, după comunism, peste România.

Oamenii nu mai raţionează, parcă sunt teleghidaţi. Se ajunge până într-acolo încât nu se gândesc la consecinţele acţiunilor lor imediate nici când este vorba de propriul interes – de exemplu vreau să trec cu maşina peste linia de tren. Dar nu stau la barieră, pentru că sunt mai presus. Consecinţa imediată? Mă regăsesc împrăştiat pe un câmp.

Nu este vorba despre frecvenţa ameţitoare a violurilor declarate. Esenţa este distrugerea. Se distruge, se fură - ca în codru, fără remuşcări. Fără ca făptaşii să dea două gânduri spre posibilitatea ca cineva să-i înfunde totuşi. Se distruge de parcă au intrat zilele în sac. Se jefuieşte cu frenezie de lăcuste. Se acţionează cu ură, atât pentru victime, pentru obiectul jafului, cât şi pentru cel care-l comite.

Motivaţiile aduse acestor jafuri, scuzele aduse, sunt şi ele bizare şi de multe ori ies din raţional. “Am pierdut contractul cu Bechtel”, “nu a fost viol ci sex-surpriză” sunt citate aruncate în spaţiul public, care au efectul pervers de a răspândi iraţionalul şi “normaliza” starea de criză profundă, de aberaţie.

Cred că putem vorbi despre o confuzie cvasi-totală, o criză de gândire. Care ar fi motivul mai adânc al acesteia?

O criză morală

Ne-am obişnuit să ne gândim numai la binele nostru imediat, niciodată la răul permanent pe care îl facem celorlalţi, societăţii – spaţiului comun în care trăim - adică nouă înşine, în final.

Presaţi existenţial de comunism şi de cleptocraţia de după, în timp ne-am obişnuit să ne gândim la furt ca la un act normal al supravieţuirii. Devenise obişnuinţă în comunism. Furai deci existai. Ajunsese chiar o formă de luptă împotriva sistemului. Se fură de la stat, care era "nimeni", sau cel mult criminalii instalaţi la putere. Ni se inoculase ideea că "statul" nu eram noi, nu ne reprezentau. Erau “ei”. În loc să-i dăm jos cu curaj, "i-am furat". Dar era o minciună. Era vorba de noi. Am devenit nu numai laşi ci şi hoţi.

Dar orice furt – de viaţă, de bunuri, de viitor, de corp, de şanse, este o distrugere, un act împotriva Ordinii – pentru că toţi ştim că există o Ordine, chiar şi criminalii care îşi ascund faţa când sunt filmaţi – chiar şi violatorii care îşi comit crimele pe câmp, ştiind foarte bine că fac ceva rău, că fac ceva împotriva Ordinii.

Obsedaţi de supravieţuire, am devenit extrem de egoişti. Ba unii dintre noi chiar, în final, înguşti la minte sau chiar idiotizaţi, ca cei şapte violatori.

Cei şapte nu s-au gândit o secundă că fac rău (fizic) fetei? Nici când a leşinat? Nici când plângea? Familiile lor nu se gândesc că în momentul în care apără această crimă, devin moral părtaşi la ea? Mamele respective nu se gândesc că ar putea fi ele violate în grup, ore în şir şi că nu este deloc distractiv? Satul respectiv nu se gândeşte că în momentul în care iei partea criminalilor, transformi comunitatea în grădină zoologică? Că îţi câştigi obligaţia de a locui printre violatori?

Cătălin Măruţă nu s-a gândit că în urma gestului său de a pune chipul fetei pe micile ecrane, ea va avea de suferit mai mult, într-un sat care deja o demonizează? S-a gândit la ea sau la ratingul său? Telespectatorii, care, văzând fata acolo, n-au sunat la protv să-i tragă de urechi, nu s-au gândit că în felul asta girează, prin rating, imoralitatea profundă a gestului? Că ei înşişi ar putea ajunge într-o bună zi în pantofii fetei – exhibată ca la circ, spre desfătarea curiozităţii mulţimilor, care simt nevoia să afle cum arăţi, să vadă suferinţă reală în direct?

Orice furt – de viaţă, de bunuri, de viitor, de corp, de şanse, este o distrugere, un act împotriva Ordinii – pentru ca toţi ştim că există o Ordine, chiar şi criminalii care îşi ascund faţa când sunt filmaţi – chiar şi violatorii care îşi comit crimele pe câmp, ştiind foarte bine că fac rău, că fac ceva împotriva Ordinii

Demnitarul care ia din bugetul României 6 sute de milioane de dolari şi îi dă unei firme străine, Kaz Munai Gaz să zicem, se gândeşte că jefuieşte românii - pe noi – de bani?

Dealerul de droguri - care vinde prafuri chinezeşti în magazinele “de vise” sau pe internet, substanţe cu care copiii (cuiva) îşi fac creierul ţăndări – se gândeşte că o viaţă este făcută praf ca el să câştige 20 de dolari? Că distruge speranţele unei familii şi fură viitorul şi munca depusă? Că la scara naţională un asemenea fenomen distruge cu siguranţă o ţară?

Răspunsurile sunt evident nu. Iar frecvenţa imensă a acestor incidente ne face corupţi moral, bolnavi de egoism. Lipsiţi de viitor. Adică bolnavi de moarte.

Justiţia

Ce plăcere poate simţi un tânăr care violează o fată care plânge. Închipuiţi-vă că o fată firavă plânge de epuizare după ore de viol, leşină, cu toate astea cineva o trezeşte şi o chinuie mai departe. Nu unul, mulţi. Ce plăcere poţi să simţi când chinui pe cineva în felul asta? Eşti normal, dacă te bucuri de plăcerea produsă de suferinţa altuia? După standardul pe care îl cunosc eu, nu. Atunci de ce nu ţine Justiţia anormalul departe de normal? De ce dă drumul patologicului pe stradă?

Cu un asemenea act Justiţia se anulează ca misiune.

Justiţia este făcută din oameni, iar când societatea devine coruptă, cum ar putea Justiţia să nu fie la fel? Nu este făcută tot din noi, cei corupţi? Poate merge Justiţia? Doar în măsura în care toate merg – da şi din câte se vede, mai ales nu.

Oricum nu Justiţia este menită să repare etic o societate. Nu poate face asta, aşa cum nu spitalele sunt cele menite să însănătoşească o populaţie. Ele asigură rezolvări punctuale, asigură izolarea şi eventual vindecarea excepţiilor, nefiind capabile să facă ceva în momentul în care o masă critică de oameni sunt bolnavi.

Teoria spune că ar trebui să avem un set de reguli pornite din bun simţ, sau date de divin. Discernământ. Care să ne permită să nu facem, să nu răspândim, Răul.

Efectul extrem de pervers al Justiţiei care nu mai funcţionează este impunitatea. Crimele, în România, se comit la lumina zilei. Ordinea de care vorbeam este batjocorită ziua în amiaza mare. Hoţia este prezentă pe micile ecrane, iar făptaşii, ajung în final să dea cu tifla, sau chiar să fie glorificaţi – de societate sau de mass media, sau pe media socială.

Sub efectul impunităţii chiar mai mulţi acceptă boala drept normal şi devin la rândul lor criminali. Puterea exemplului.

Toţi avem mame, dacă nu fete. Le vrem violate de sceleraţi? Am uitat că rolul nostru de bărbaţi este de a apăra Ordinea şi de a-i feri pe cei firavi, femei şi copii, bătrâni, de Rău? Dacă am uitat, mai suntem bărbaţi doar pentru că avem un penis în pantaloni şi muşchii mai tari?

Suntem bolnavi şi ne tratăm doar cu indiferenţă. Deşi, poate, nu bolnavi incurabil. Un bob de speranţă mai este. Ieri de pildă mi-a fost dat să văd ca şi la Antena3 şi la Realitatea se vorbea despre acelaşi lucru de pe aceeaşi poziţie. Cu alte cuvinte mai avem un strop de umanitate. Cel puţin unii dintre noi.

Ce se petrece când o masă suficient de mare de oameni devin bolnavi? Răspunsul este cel pe care îl vedem pe stradă sau la televizor. Societatea devine o puşcărie, în care violatorii sunt acasă, iar cei nevinovaţi stau în colţ, înfricoşaţi. De unde sunt "luaţi" la siluit din când în când. De care se râde, mai apoi. Devine Sodoma.

Atunci cum rămâne cu victimele, cu fata de 18 ani din Vaslui? Cum rămâne cu noi cei care trăim de pe o zi pe alta, care suntem jefuiţi, umiliţi şi violaţi, trataţi ca obiecte pentru poftele mai marilor zilei sau momentului, cei care refuzăm să trăim în grădina zoologică? Habar n-am, însă un lucru mi-e clar. Singura speranţă este intervenţia divină, distrugerea Sodomei, sosirea sabiei lui Attila, care să cureţe putregaiul moral al Romei.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.