Supravieţuirea la limita dintre viaţă şi moarte - interviu cu dl Valentin Gligor, fost deţinut politic

În România, în perioada comunistă, închisoarea a fost folosită ca un instrument de pedepsire şi de reducere la tăcere pentru cei care se împotriveau fizic sau verbal conducerii comuniste; politicieni, oameni de cultură din elita intelectuală, bărbaţi, femei şi minori au fost supuşi metodelor inumane de tortură fizică şi psihică.

Domnul Valentin Gligor, vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu, care a colindat în timpul detenţiei în mai multe închisori a avut amabilitatea să ne relateze despre chinurile suferite în iadul prin care a trecut:

Reporter: Puteţi să ne spuneţi cum aţi ajuns deţinut politic?

Gligor Valentin. Voi relata câteva evenimente nefaste care mi-au marcat profund viaţa, respectiv întreaga existenţă.

În anul 1957, în comunele învecinate oraşului Măcin, nemulţumirile ţăranilor creşteau în fiecare zi datorită faptului că erau deposedaţi de terenuri şi de bunurile gospodăreşti prin procesul de colectivizare forţată impus de regimul comunist al lui Gheorghiu Dej. Aceste nemulţumiri au culminat cu o revoltă, ţăranii revoltaţi manifestându-se violent în faţa Sfatului Popular Măcin, cerând înapoi vitele, terenurile şi utilajele luate de gospodăria agricolă colectivă.

Între anii 1956-1959 mă aflam la baza navei Grănicer Brăila unde satisfăceam serviciul militar, o unitate militară aparţinând Ministerului de Interne. După terminarea instrucţiei de specialitate în marinărie am fost repartizat ca timonier pe o vedetă de patrulare respectiv BG 16 şi apoi după numai 2 luni am fost debarcat şi numit în funcţia de curier, probabil deoarece aveam un scris frumos.

Bineînţeles că regimul bolşevic al lui Gheorghiu Dej, precum şi securitatea condusă de faimosul torţionar Nicolschi nu puteau tolera astfel de manifestări cu atât mai mult cu cât în urmă cu un an, respectiv la 23 octombrie 1956 izbucnise revoluţia ungară. Ordinul Securităţii a fost clar: înăbuşirea rapidă a revoltei, arestarea, cercetarea şi condamnarea capilor revoltei. În acest sens au fost aduse trupe de la Regimentul de Securitate Tecuci şi Regimentul de Securitate Bucureşti. Unitatea noastră, care aparţinea de MAI, a fost alarmată şi a primit ordinul ca navele noastre cu militari echipaţi de luptă şi cu muniţie de război să patruleze pe Dunăre în dreptul oraşului Măcin şi să intervină în caz de nevoie.

Întregul efectiv de militari aflaţi în unitatea noastră s-a constituit ad-hoc în două plutoane. Eu am fost numit comandantul grupei I şi la grupa a doua a fost numit comandant un maghiar din Lugoj, Szabo, militar cu care eram în relaţii destul de bune. Cel puţin aşa vedeam eu lucrurile până în acel moment. Colegul meu m-a întreabat cu o figură de om speriat ce se petrece. Eu care cunoşteam situaţia pentru că asistasem la o convorbire dintre comandantul şcolii şi un alt ofiţer, i-am spus motivul alarmării unităţii. A fost unul dintre momentele nefaste ale vieţii mele.

Aşadar, discutând implicaţiile unei intervenţii a noastre în revolta de la Măcin, l-am întrebat dacă ar trage în populaţie în cazul în care am primi ordin. Răspunsul lui ferm a fost „DA”. Eu am replicat spunându-i că nu am să fac acest lucru deoarece nu pot omorî oameni nevinovaţi, oameni simpli, ţărani care îşi apără drepturile şi că îi recomand şi lui acest lucru întrucât acolo, în mod simbolic pot fi părinţii, fraţii sau copiii noştri. Intervenţia unităţii noastre nu a mai avut loc întrucât trupele de securitate printr-o acţiune deosebit de violentă au liniştit rapid lucrurile făcând şi o sumedenie de arestări.

Reporter: Ce urmări a avut discuţia deschisă pe care aţi avut-o cu colegul dv.?

Gligor Valentin: Aşa cum am aflat mai târziu în timpul anchetei, prietenul meu, între ghilimele desigur, şi viitor martor acuzator la procesul respectiv, a turnat a doua zi ofiţerului de contrainformaţii al unităţii, căpitanul Cula, discuţia care avusese loc între noi doi.

În lunile următoare am simţit că mi se pregăteşte ceva întrucât am fost schimbat din funcţia de curier şi transferat la gospodărie. Cu un alt coleg, Găvenea Gheorghe, fiul renumitului pictor Găvenea Constantin din Tulcea, ne ocupam de scrierea lozincilor şi de pavoazarea unităţii. În aceeaşi perioadă, respectiv în anul 1958, au fost arestaţi doi colegi ai mei care urmau să fie lăsaţi la vatră în toamnă. Abia atunci am intrat în alertă maximă. Era însă prea târziu. Simţeam că laţul se strânge în jurul meu.

La sfârşitul anului 1959, după ce predasem hainele militare şi eram îmbrăcat civil, cu ordinul de lăsare la vatră în mână, îmi apare în faţă un coleg de armată sergent major Palade Radu, care îmi spune că sunt chemat la ofiţerul de contrainformaţii Orcula Spiridon. Căpitanul Orcula a spus: „Grigore, din momentul de faţă ai terminat cu armata şi eşti arestat!”. I-a dat ordin lui Palade: ”Îi pui cătuşele, întroduci cartuş pe ţeava pistoletului şi îl însoţeşti pe Gligor până la Securitatea Galaţi. Dacă Gligor face o mişcare suspectă îl împuşti fără somaţie”.

Aşa se face că am fost predat Securităţii Galaţi, am fost introdus într-o carceră de dimensiunea unui dulap, fără lumină, unde încăpea o singură persoană. După percheziţie şi inventarierea obiectelor personale, am fost dus la camera 13 şi după trei zile a început ancheta. Eram scos din cameră şi dus la birou având la ochi ochelari negri.

Reporter: Ce învinuiri vi s-au adus?

Gligor Valentin: Am fost anchetat pentru următoarele învinuiri: refuz de executare a ordinelor (se refereau la evenimentele de la Măcin); elogierea tehnicii americane (am discutat cu anumiţi colegi afirmând că în caz de război între Est şi Vest ar câştiga americanii întrucât deţin o armată şi o tehnică cu mult superioară URSS-ului); atitudine ostilă faţă de URSS (întrucât prietenii noştri sovietici continuă să ne pretindă despăgubiri de război, deşi acestea au fost plătite demult); am comentat că înfiinţarea societăţilor mixte ruso-române, aşa numitele sovromuri nu fac altceva decât să ne jefuiască bogăţiile ţării petrol, uraniu etc.; atitudine ostilă faţă de conducerea Republicii Populare Române.

Fac o mică digresiune. În urmă cu patru ani am obţinut de la CNSAS cele cinci volume ale dosarelor de cercetare penală şi securitate. Astfel, am aflat că Găvenea Gheorghe era agent sub acoperire cu numele conspirativ „Furtună Vasile” şi că la două zile dădea note informative despre mine, astfel că îmi erau supravegheate toate mişcările, contactele şi discuţiile etc. În plus, Securitatea din Brăila Serviciul „E” îmi verifica corespondenţa; un alt cap de acuzare a fost acela că am afirmat că fantasticele rezultate obţinute de Gospodăria Agricolă Colectivă din Lenanheim, aşa numită Gospodăria Milionară, trâmbiţată de ziarul Scânteia sunt de fapt invenţii, respectiv propagandă, deoarece membrii colectivului mănâncă la cazan ca şi colhoznicii sovietici; am fost acuzat că împreună cu cei doi colegi arestaţi anterior am cântat cântece naţionaliste interzise Deşteaptă-te Române şi Trei culori cunosc pe lume.

Reporter: Cum aţi fost tratat când aţi fost arestat?

Gligor Valentin: În timpul anchetei primeam câte o răsplată cu pumni pentru că nu vroiam să scriu ce îmi dictau ei. După câteva şedinţe, ofiţerul a fost înlocuit cu un alt anchetator. Mi-am dat rapid seama că noul anchetator este ceva mai şcolit, mai versat. Documentele pe care le deţin din dosarele de la CNSAS, îmi confirmă nivelul de cultură al foştilor ofiţeri de securitate. Însuşi comandantul Raionului de Securitate Brăila făcea notări pe marginea rapoartelor primite de la căpitanul Orcula cu greşeli de ortografie înfiorătoare. Cel de al doilea anchetator mi-a sugerat să semnez cel puţin actul de învinuire spunându-mi: „Grigore semnează actul ca să terminăm o dată ancheta! Nu trăi cu impresia că vei fi eliberat. Noi securitatea nu ne compromitem în faţa poporului şi odată arestat vei fi condamnat. Tot noi suntem aceia care stabilim vinovăţia”. Mi-am dat seama că are dreptate şi am semnat.

Reporter: Câţi ani aţi fost condamnat?

Gligor Valentin: A urmat procesul şi după mascarada de judecată, sentinţa dată de Tribunalul Militar Constanţa a fost de 7 ani închisoare corecţională. A doua zi după proces am fost transferat la Penitenciarul Galaţi. La câteva zile am primit sentinţa şi am făcut recurs. După alte două zile rămân stupefiat. Se deschide uşa şi caraliul întreabă: „Care e ăla Gligor, mă? Aici ai o coală de hârtie, toc şi cerneală pentru recurs”. Recursul l-am scris îndrumat fiind de un coleg de detenţie, un jurist deosebit de valoros, domnul Dobrescu.

Ca urmare a recursului făcut şi aprobat prin casarea sentinţei, am fost mutat la Penitenciarul groazei Jilava pe 24 februarie 1960. Pe partea stângă, aproape de intrarea în penitenciar se aflau şi mai există şi astăzi, două camere de izolare. Sunt indrodus într-una din ele. Pe un frig cumplit de circa -10 grade Celsius, îmbrăcat fiind cu un costum subţire, sunt ţinut aproape 10 ore. Din cauza frigului făceam exerciţii şi alergam pe loc să mă încălzesc, iar când nu am mai putut răbda am bătut insistent în uşă. Apare un caraliu şi după un potop de înjurături triviale mi-a spus: ”dacă ai vrut să răstorni regimul, dacă nu te potoleşti te bat de îţi sună apa în cap!”.

Mi-au dat apoi zdrenţele de deţinut şi m-au dus la camera 13 Secţia I, unde dintr-un pat de la nivelul al treilea a coborât un tânăr pe nume Kramer, care m-a ajutat să urc în patul lui, m-a luat în braţe ca să mă încălzesc şi după câteva ore am adormit. După două zile am fost mutat la Secţia a II-a, camera 24, unde l-am cunoscut pe Nicu Steinhardt. La scurt timp ne-am împrietenit şi prieteni am rămas chiar şi după eliberare. Ne-am vizitat destul de des. Avem amintiri plăcute îndeosebi cele de la Răşinari unde am vizitat casa memorială a lui Octavian Goga precum şi excursia de la Păltiniş. În cartea „Jurnalul fericirii” Nicu Steinhardt aminteşte de aceste plimbări.

Reporter: Care erau condiţiile de detenţie de la Jilava?

Gligor Valentin: Pe 8 februarie anul acesta, cu ocazia vizitării închisorii Jilava, am păşit din nou în camerele respective de data aceasta ca om liber. Cu greu mi-am putut stăpâni emoţiile şi lacrimile gândindu-mă că în urmă cu 53 de ani sufeream cumplit de foame şi eram aproape dezumanizat. Numai credinţa în bunul Dumnezeu m-a ajutat să supravieţuiesc regimului de teroare şi umilire. Eram trataţi mai rău decât animalele. Primeam 100 de grame de pâine pe zi, un turtoi şi ceva zeamă la prânz. Singura mâncare considerată mai bună era nelipsitul arpacaş servit la orele 17:00. Polonicul de arpacaş primit avea un miros pestinenţial din pricina aşa zisei cărni, care nu era altceva decât burtă, buze şi nări de oaie etc. Uneori te trezeai în blid cu un ochi, cu o nară sau copită de oaie...şi ce bune erau! Nu se poate imagina ce poate face foamea dintr-un om!

Reporter: Aţi avut parte de încă un proces?

Gligor Valentin: După o nouă mascaradă de proces în care au fost prezenţi toţi martorii acuzatori, sentinţa a fost ceva mai blândă. Patru ani de închisoare corecţională.

La 4 august 1960, după o călătorie de două zile cu vagoanele penitenciarului, pe o căldură sufocantă, am ajuns la colonia de muncă Luciu Giurgeni. Chinul nu ia sfârşit şi sub un soare arzător suntem încolonaţi şi duşi 8 kilometri de la gară la colonia de muncă. Ajunşi în colonie am mâncat varză fiartă şi un calup de mămăligă şi fiind foarte însetat beau apă de la un robinet, pompată din Dunăre. Mare greşeală am făcut!

Probabil din cauza apei infectate din Dunăre, băută în cantităţi mari, sunt cuprins de o diaree înfiorătoare şi trebuia să merg din cinci în cinci minute la hârdăul din cameră pentru necesităţi. Condiţiile de igienă lipseau cu desăvârşire. Nici cel puţin apă pentru spălat nu aveam în cameră! Diareea m-a adus la disperare. În câteva zile am ajuns o stafie şi mergeam ţinându-mă de paturi. Unul dintre colegii deţinuţi s-a dus la infirmeria coloniei şi a vorbit cu medicul deţinuţilor Steinhaus. Data de 16 august 1960 când împlineam 24 de ani m-a găsit întins pe pat. Mă rugam la Dumnezeu să-mi cruţe viaţa, să mă ajute să ajung din nou acasă, să-mi văd mama, să fiu din nou liber. O spun cu toată sinceritatea, mă îndoiam că voi trăi ziua eliberării din închisoare.

Doctorul Steinhaus mi-a spus că fără un antibiotic şansele de a mă face bine sunt minime şi va încerca să facă un raport adresat comandantului pentru a aproba una sau două sticluţe cu penicilină. După alte două zile, când aveam deja certitudinea trecerii spre lumea cealaltă, vine din nou doctorul Steinhaus cu o sticluţă de penicilină în care injectase apă şi îmi spune să împart vizual conţinutul în trei porţii şi să le beau până seara. La mai puţin de două ore diareea a fost stopată. Aproape plângând i-am mulţumit Domnului şi am înghiţit şi celelalte două porţii. A doua zi, doctorul Steinhaus văzând îmbunătăţirea fenomenală produsă, m-a rugat să fiu de acord ca sticluţa rămasă să o injecteze unui bolnav de TBC. Fireşte că mi-am dat acordul.

Reporter: Puteţi să ne spuneţi un eveniment care v-a marcat în perioada când aţi fost închis?

Gligor Valentin: În cursul anului 1960 până în luna octombrie am lucrat în agricultură. Cam în aceeaşi perioadă au apărut câteva cazuri de febră tifoidă. Bolnavii au fost urgent duşi la spitalul Slobozia sub pază strictă. Mai marii coloniei se temeau să nu izbucnească o epidemie de febră tifoidă şi toţi deţinuţii care în cursul vieţii suferiseră de febră tifoidă au format o brigadă pe care au izolat-o într-o baracă separată. Din această brigadă făceam parte şi eu. În dreptul uşii de intrare s-a construit un fel de ţarc împrejmuit cu stâlpi şi sârmă ghimpată iar noaptea uşa barăcii rămânea neîncuiată. Aşadar eram scutiţi de mirosul insuportabil de urină şi fecale pe care trebuia să-l îndurăm în mod obişnuit.

Pe 7 octombrie 1960, întors de la lucru, am găsit depozitată lângă gardul ţarcului o imensă grămadă de gogonele, ardei, ceapă şi alte legume aduse de la grădina coloniei pentru a fi puse în butoaie şi transformate în murături cu scopul de a fi valorificate în aprozare. Simţeam o dorinţă nestăvilită de a gusta dintr-un ardei. În timpul nopţii, pe jumătate adormit, ies la wc, iar privirea mi se opreşte pe muntele de legume şi cu o dorinţă neostoită de foame permanentă, lipsit de judecată, trec de sârma ghimpată, iau un ardei şi mă întorc să intru în ţarc. De la câţiva metri se desprinde o umbră care urlă la mine: „Lasă că-ţi arăt eu ţie, ai vrut să evadezi, nu?” Caraliul de pază mă duce la maiorul Ioaniţescu, o huidumă ţigănească de o brutalitate frecvent întâlnită în închisorile comuniste de deţinuţi politici. După un potop de înjurături spune:„Ai vrut să evadezi, nu?”„Nu domnule maior! Am vrut să iau un ardei pentru că îmi este foame !” răspund eu.

M-a dezbrăcat cu faţa în jos pe pardoseala din cărămidă, aşterne un cearceaf ud pe spinare şi începe să mă lovească cu bastonul din toate puterile şi după aceea, cu piciorul încălţat cu cizmă îmi aplică o lovitură cumplită în cap. Am leşinat. M-am trezit în baracă tuşind şi scuipând sânge.

Dimineaţa m-a dus la fierărie, a nituit o pereche de lanţuri pe ambele picioare apoi m-a dus la izolare. Din dispoziţia călăului Ioaniţescu eram pedepsit cu şapte zile de izolare severă, aceasta însemnând că trebuia să primesc mâncare o dată la două zile, iar în rest doar apă.

Au fost cele mai negre zile din viaţa mea. După ispăşirea pedepsei încă tuşeam şi scuipam sânge. Doctorul Steinhaus a presupus că aveam una sau mai multe alveole pulmonare rupte.

Din luna noiembrie au început lucrările la dig. Se lucra cel puţin zece ore pe zi, iar norma de 4 metri cubi de persoană consta în săparea pământului, încărcarea în roabă, transportul pe o distanţă de 150 de metri şi golirea pe digul care avea înălţimea de cca.30 de metri. Din cauza efortului depus şi lipsei de hrană am slăbit ajungând distrofic de gradul doi. Asta însemna că pe lângă raţia de 600 de grame de pâine mai aveam dreptul la 100 de grame în plus. Din cauza efortului, mâinile mi-au rămas încleştate sub forma coarnelor roabei şi timp de câteva luni după mutarea la alt loc de muncă nu le-am mai putut îndrepta.

Lipsa hranei îi aducea pe deţinuţi în situaţii disperate. La dig căutam locurile cu papură şi deşi se săpau mult mai anevoios gropile pe acolo, ne bucuram să găsim rizomi de papură pe care îi mâncam cu mare plăcere căci aveau gust de biscuiţi.

La sfârşitul anului 1962 am plecat din colonia de muncă Luciu Giurgeni şi după două zile de tranzit prin Jilava am ajuns la Penitenciarul Gherla.

Reporter: Când aţi reuşit să fiţi liber şi să plecaţi din acel coşmar?

Gligor Valentin: Pe data de 4 octombrie 1962, respectiv după trei ani fără trei zile, am fost eliberat, fiind graţiat. Presiunea Occidentului asupra României avusese efect.

Mulţumesc din toată fiinţa mea bunului Dumnezeu că m-a scăpat din ghearele torţionarilor şi de chinurile suferite în închisorile comuniste.