„Soy Nero”- mirajul identităţii, mirajul deşertului
alte articole
Soy Nero, filmul din deschiderea celei de-a 12 ediţii a Bucharest Internaţional Film Festival (BIFF), o poveste despre emigrare, rasism şi identitate, vine de la regizorul iranian Rafi Pitts, unul dintre nominalizaţii la Ursul de Aur al Berlinalei.
Colaborând cu scenaristul român Răzvan Rădulescu (care a lucrat la bine-cunoscutele "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", "Moartea domnului Lăzărescu" şi "Poziţia Copilului"), Pitts îşi mută povestea-parabolă în tărâmurile dure ale dramei urbane şi a thriller-ului de război.
Concepută pentru festivaluri de film şi public de nişă de genuri artistice, co-producţia germano-francezo-mexicană de limbă engleză, de un dramatism cuceritor, suferă totuşi din cauza unui mesaj oarecum banal livrat pe un ton prea grav.
Inspirat de Legea DREAM (Development, Relief and Education for Alien Minors- lege care ar permite copiilor migranţilor crescuţi în America să primească cetăţenie completă dacă au performanţe la învăţătură şi fac stagiul militar), filmul este dedicat soldaţilor ”Green Card” (”Green Card Soldiers”, cum îi numeşte Pitts), fiind mai degrabă un protest împotriva întârzierii promulgării legii, cu toate facilităţile aduse de administraţia Obama.
Nero (Tony Ortiz), un mexican de 19 ani, trece bine-păzita graniţă în SUA. Deşi crescuse iniţial în California de Sud, Nero împreună cu părinţii săi, care n-aveau acte, au fost ulterior deportaţi. După mai multe încercări eşuate, Nero reuşeşte, în cele din urmă, să se întoarcă în L. A., unde ia legătura cu fratele său vitreg, Jesus (Ian Casselberry), un fost mecanic auto care locuieşte (în mod misterios pentru Nero) într-un palat conac din Beverly Hills. Este Visul American întrupat în realitate, deşi această viziune paradisiacă a la Hollywood se dovedeşte a fi o iluzie când aflăm că Jesus nu e decât servitorul casei. Confruntat permanent cu riscul de a fi hărţuit de poliţie şi deportat, Nero merge mai departe.
După despărţirea de fratele său, scena filmului se mută brusc undeva, la un punct de control într-o zonă de război din Estul Mijlociu. Înarmat cu un ID fals (primit de la fratelui său, care-i dă propriul card de identitate) şi cu o puşcă semi-automată, Nero şi-a forţat calea spre Armata americană ca soldat ”green card”, pentru a-şi împlini mult-râvnitul scop de a primi cetăţenie americană. În zona aceea de conflict, nu e chiar Războiul din Vietnam, dar distopia completă a locului învecinat doar cu NO MAN`S LAND, duce cu gândul la sinistrul măcel din Asia. La absurditatea fără margini a războiului, în general. Aflat în invizibila bătaie a puştii, sub soarele arzător al unei imense zone de piatră şi deşert, destinul tânărului mexican nu mai stă sub semnul căutării naţionalităţii şi identităţii ci sub cel al supravieţuirii. De fapt, rămâne singurul supravieţuitor din cei 4 (6 ulterior) soldaţi americani (sau americanizaţi) cu care împărţea avanpostul.
Conturarea personajelor nu e punctul forte al scenariştilor. În ciuda farmecului personal al lui Otiz, Nero rămâne o prezenţă bi-dimensională: din imigrantul universal, la început, în soldatul universal, în final, ca să devină un personaj aproape secundar în scenele de luptă, când alte voci domină acţiunea.
Ca măsură a modului sumar în care Pitts şi Rădulescu îşi descriu personajele, cei doi tovarăşi ai lui Nero, oameni cheie ai armatei afro-americane numiţi Bronx (Aml Ameen) şi Compton (Darrell Britt-Gibson) sunt definiţi doar de ciorovăiala lor despre meritele Coastei de Est versus Coasta de Vest. Chiar şi filmele cu mesaje anti-rasiste nu sunt imune la stereotipii stângace.
Cu toate acestea, Pitts este un bun regizor al scenelor individuale, iar "Soy Nero" abundă într-o serie de piese bazate de imagine. La nivel tehnic, filmul este o compoziţie bine-făcută. Lucrând cu cineastul grec Christos Karamanis, iranianul ancorează acţiunea în două peisaje extrem de autentice: prăfuita extindere suburbană a L. A.-ului şi bejul saturat al unui deşert acoperit de un neprietenos miraj.
Finalul ambiguu, cvasi-cinic al filmului este el însuşi un miraj (iluzie) al salvării. Nero scapă cu viaţă din schimbul de focuri pe parcursul traversării deşertului, dar când se credea salvat de o patrulă americană, este din nou aruncat în deşert de către aceştia. Ei nu-l recunosc drept un tovarăş de arme, neîncrezători că mexicanul care şi-a riscat viaţa în armata americană are dreptul la o viaţă americană, chiar şi în lipsa unui număr de identificare.
