Şefi de stat bolnavi de oratorie

Peste 1.500 de ore de discursuri, în cei 13 ani de guvernare, fac din Hugo Chávez un preşedinte 'campion' al alocuţiunilor. La mare distanţă totuşi de Fidel Castro, liderul politic cu cele mai multe discursuri în faţa publicului. Până în 1986 el pronunţase deja peste 20.000 de discursuri, potrivit biografului său Tad Szilc, la care se adaugă alte 400 înainte de a ceda puterea fratelui său Raul în 2006. Liderul revoluţiei cubaneze a intrat în cartea Guinness pentru primul său discurs, din 1960 în faţa Adunării Generale a ONU, care a durat 4 ore şi 29 de minute, un timp record în faţa microfoanelor Naţiunilor Unite, notează marţi ziarul ABC.

Patru ani mai târziu el avea să-şi doboare propriul record, cu o interminabilă alocuţiune de 12 ore şi doar o pauză. A vrut oare Chavez să-l imite pe mentorul său când în ianuarie şi-a bătut propriul record cu un discurs pronunţat în programul 'Memoria y cuenta', desfăşurat pe 146 de pagini? Cancerul de care suferă Chavez l-a ţinut în ultimul timp departe de lumina reflectoarelor în faţa cărora era omniprezent. A petrecut 200 de zile din ultimii doi ani spitalizat şi 90 în Cuba pentru radioterapie. În ultimele şapte luni şi-a suspendat emisiunea 'Aló presidente', programul inaugurat în 1999 şi cu 377 de emisiuni la activ. El a revenit însă la începutul anului, cu o emisiune care a durat cinci ore, în care a cântat şi a dansat.

'Discursurile lungi sunt apanajul liderilor puţin aplecaţi spre democraţie, care nu fac apel la argumente, ci la mobilizarea auditoriului cu sloganuri populiste', spune Fran Carrillo, director la Fabrica de Discursuri. 'O logoree lipsită de raţiune, deşi sunt puţini cei care pot urmări opt sau nouă ore de discurs fără să adoarmă. Secretul unui discurs constă în a fi succint pentru că atenţia începe să fie distrasă din minutul 20', explică el. Este greu de amintit mesajul unui discurs prea lung. Primul sfat al lui Carrillo este ca oratorul să fie 'scurt şi la obiect', urmând recomandările lui Winston Churchill, care spunea că 'pentru o oră de discurs sunt suficiente cinci minute de pregătire, dar pentru a vorbi cinci minute trebuie să te pregăteşti o oră'.

În America Latină este o regulă care nu poate fi respectată. 'Se adresează unei populaţii în mare parte analfabetă, amatoare de senzaţii şi concepte apropiate', subliniază Fran Carrillo. Castro şi Chavez nu sunt singurii oratori populişti, preşedintele ecuadorian, Rafael Correa (cu peste 50 de discursuri în 2011) sau preşedinta argentiniană Cristina Fernández de Kirchner sunt alţi lideri cărora le place să vorbească mult cetăţenilor. Cristina Fernandez a inaugurat camerele reunite ale Parlamentului cu o intervenţie de 3 ore şi 17 minute, în timp ce Barack Obama a vorbit ceva mai mult de oră despre Starea Naţiunii. Rafel Correa a ajuns să susţină şase discursuri într-o singură zi, la contra-mitingul organizat de simpatizanţii săi ca răspuns la manifestaţia populaţiei indigene din martie.

La celălalt extrem se situează preşedintele uruguayan, Jose Mújica, care şi-a trecut în revistă gestiunea în doar 9 minute într-un discurs televizat. Pe aceeaşi linie concisă se plasează premierul spaniol Mariano Rajoy, sau preşedintele francez, Nicolas Sarkozy. Nu există o durată ideală a unui discurs, deoarece depinde de context: nu este acelaşi lucru un miting, un discurs de învestitură, sau de primire a unui premiu. Însă orice alocuţiune trebuie să fie 'sinceră, realistă, convingătoare şi să respecte necesităţile', este de părere Carrillo. 'Trebuie să cucereşti cu vorbele, apoi cu faptele', susţine el.

Sunt recomandări care nu se regăsesc în discursul populist al guvernanţilor omnipotenţi, precum preşedintele Uzbekistanului, Islam Karinov, la conducerea ţării din 1989. Premierul rus şi preşedintele ales al Rusiei Vladimir Putin, cu un caracter mai serios, joacă şi el aceeaşi carte. Fostul premier itralian, care a adormit la ultimul discurs al preşedintelui Giorgio Napolitano în 2010, se lăuda că este cel mai popular lider al lumii. Acest tip de discurs nu face parte din tradiţia ţărilor asiatice, precum China sau Japonia, unde faptele contează mai mult decât vorbele. Există însă exemple africane, precum Teodoro Obiang, în Guineea Ecuatorială, iar în ţările arabe sunt liderii religioşi cei care asumă discursurile populiste, unde Carrillo îl evidenţiază totuşi pe preşedintele iranian, Mahmud Ahmadinejad.